Dan Gavriș a provocat din nou lumea artistică în mod irepetabil. De la un text al său, curatorul Alexandru Davidian a adunat mai mulți artiști vizuali și i-a îndemnat să redefinească, să descompună sau să recompună negrul absolut. Este o îndemn stilistic la care au răspuns, alături de Dan Gavriș, Irina Nistor, Lea Rasovszky, Roman Tolici, Marian Zidaru, Tara von Neudorf și PTERE SBT. De la Black Box-ul care emană muzică, la desene/picturi pe hârtie de jaluzea, de la „atacul” moral al lui Marian Zidaru, la crucea de fier dintre două taburete de catifea, suita de lucrări înscrise în expoziția INTO BLACK este însoțită de texte mai mult sau mai puțin explicative ale artiștilor. Conceptual sau nu, negrul poate fi un mediu perfect, o metaforă sau… un sacrilegiu. Fiecare dintre noi însă poate avea o imagine personală a negrului. Negrul absolut… nu așa cum îl știu tipografii ci așa cum îl văd sau îl simt artiștii… Reproducem mai jos textele din expoziția INTO BLACK împreună cu invitația de a viziona lucrările la Galeria Tipografia din incinta Combinatul Fondului Plastic din București. (Remus Andrei Ion)
IULIA NISTOR
Titlul lucrării: „Something between vegan eye shadow and alien organism” – triptic, ulei pe pânză de jaluzea
Materia ca substanță (hylē) este unul dintre principii. Ea este posibilitatea
a tot ceea ce este, nedefinitul care are nevoie de formă pentru a deveni
existență concretă. Este fundația pentru orice formare, ea este amorphă,
indefinită, potențialitate pură, în stare nedeterminată.
În felul acesta definește Aristotel materia în contrast cu forma (morphē),
iar fiecare obiect existent este compus din materie și formă. Fundamentul,
substratul universal al tuturor lucrurilor, este aceeași materie primordială:
hylē protē („materia prima”), care există doar în abstracția gândirii, ca
noțiune. Forma fără materie senzorială este ideea respectiv expresia ei în
cuvânt. Iar fiecare obiect este materie vis-a-vis de un obiect mai „înalt”,
care poate fi format, definit. Doar Dumnezeu este fără materie, este forma
pură („actus purus”).
În pictură (precum și în multe alte forme ale artei) se întâmplă ceva
interesant: Nu este vorba doar de un simplu obiect, ci de un Obiect
(un obiect la pătrat). Ca obiect simplu, orice suport pictat poate fi numit
pictură. Dar ceea ce este pictat, sau obiectul în sine, poate reprezenta
sau semnifica ceva în plus. Vis-a-vis de ceea ce este reprezentat, pictura
devine din nou materie, în sensul că este formată de o idee, de ceva
intenționat de pictor, de ceea ce vede un privitor în ea, prin plasarea
într-un anumit context de un curator, etc.
Pe mine mă interesează mai ales situația privitorului, care vede și
interpretează o pictură anume. El, privitorul, dă de fapt o formă
materialului senzorial. Privind o pânză începe o căutare navigată de impresii
senzuale, de indicii date de artist, prin asocieri culturale și subiective.
Materia rămâne în mișcare în procesul acesta al căutării, ea se transformă și
se formează prin ideea asociată a privitorului. În acest sens eu încerc să
dau privitorului o materie senzuală care este într-atât indefinită cât evocă
mai multe asocieri si posibilități. Astfel încât procesul de căutare să nu
înceteze iar materia să rămână într-o mișcare permanentă, oferind la fiecare
privire altceva care vine la suprafața mării negre.
În adâncul mării, acolo unde nu mai ajunge nici o lumină, se găsește un negru absolut. Iar apa are, de asemenea, asocieri culturale la principiul materiei lui Aristotel. „…water symbolizes the whole of potentiality; it is fons et origo, the source of all possible existence… water symbolizes the primal substance from which all forms come and to which they will return … for water is always germinative, containing the potentiality of all forms in their unbroken unity…“ M. Eliade „Patterns in Comparative Religion“, 1958, p. 188.
ROMAN TOLICI
Titlul lucrării: „GRANDMATERNITY”, acuarelă și tuș pe carton
Prin 1999, după absolvirea Academiei, m-am aventurat să propun salonului
anual de pictură de la sala Brâncuși din Palatul Parlamentului, două picturi
în acrilic pe hârtie, care mi-au fost refuzate. Oricum nu-mi făcusem mari
speranțe și refuzul mi s-a părut chiar amuzant, amintindu-mi de legendarele
refuzuri din istoria artei. Atunci când am mers să-mi recuperez cele două
lucrări, răspunzătorul de depozit, un pictor în vârstă, returnându-mi
lucrările, a simțit nevoia să-mi explice cumva refuzul comisiei. Ai folosit negru direct, m-a mustrat el. În pictură negrul se obține din amestec, căci nu există negru absolut în natură, iar folosirea lui în stare pură în pictură este o barbarie. Comisesem un sacrilegiu, folosisem negru direct din tub. Aveam o scuză, căci terminasem grafica și poate nu cunoșteam toate subtilitățile picturii, dar afirmația mi s-a părut hilară, pretențioasă și prea-prețioasă, punându-mă totuși pe gânduri. E adevărat că, în universul vizibil, negrul pur, absolut, este inevitabil alterat de culori, lumini și reflecții, iar pictura ce se închină sieși, în căutarea prețiozității amestecurilor de culori rafinate și bine modelate, evită negrul pur. Dar atunci cum rămâne cu libertatea artistică? m-am întrebat. Dacă în pictură folosirea negrului pur e un sacrilegiu, atunci afirmarea libertății artistice constă tocmai în săvârșirea acestui sacrilegiu. Am continuat așadar să storc tuburi de negru, sperând să provoc furia zeului picturii. Să folosesc și amestecuri, conform sfatului venerabilului pictor, dar să folosesc și negrul în stare pură sau să pictez și să desenez pe suport negru, cazuri în care parcursul modelării formei este inversat în comparație cu suportul alb, folosit cel mai adesea în reprezentarea plastică. Negrul în sine m-a fascinat dintotdeauna, ca mister absolut, asociat beznei, necunoscutului, morții; știu că bezna conține ceva, dar nu văd acel ceva, iar când din acea beznă apare o formă, o lumină, o culoare, acel ceva, până atunci necunoscut, reprezintă bucuria însăși, căci e mai bine să existe ceva, orice, decât nimic. Iar intensitatea, frumusețea și semnificația acestui orice, pe lângă atributele proprii, e dată prin contrast de negrul beznei din care provine, de intensitatea angoasei provocate de acea beznă, de acel negru, absolut sau nu, mereu conținător și păstrător de mister.
MARIAN ZIDARU
Titlul lucrării: „Iadul minciunii și al hoției”, cărbune presat pe hârtie
1. Întunericul negrului este întunericul pământului negru în care sămânța
germinează.
2. Ca o definiție a înțelepciunii, întunericul este locul odihnei șuneori veșnicăț.
3. Nu întunericul este negru ci conținutul său. E â mc2 este definiția perfectă a întunericului înțeles ca locul întoarcerii permanente, a infinitului de nepătruns și de neînțeles.
4. În lucrările mele negrul este luat ca amenințare, iar întunericul este
spațiul care-l naște.
MARIAN ZIDARU
Titlul lucrării: „Iadul minciunii și al hoției”, lemn, cablu din oțel, acrilic
În opinia mea, Iadul este o formă extremă de mustrare a conștiinței. Mustrarea extremă la nivelul trupului are ca soluție ieșirea din trup. Dar n ai unde să scapi pentru că mustrarea de conștiință te urmează la nivelul sufletului. Minciuna și hoția sunt cele mai “nevinovate” forme de pervertire a conștiinței. Ele te urmează din fragedă copilărie până la bătrânețe. Adică toți mințim, toți furăm!
LEA RASOVSZKY
Titlul lucrării: „The Heaviest Weight on my Pristine Shoulders”/ „Greutatea cea mai mare pe umerii mei impecabili”, structură metalică din fier în formă de balansoar cu cruce, perne imitație catifea
Obiectul The Heaviest Weight on My Pristine Shoulders pornește de la o formă ludică, cunoscută: leagănul în care se joacă de obicei copiii. La mijloc însă, un element la fel de cunoscut bruiază atmosfera întregului obiect. O cruce austeră, plasată în punctul de mijloc dintre cele două scaune de catifea. Jocul devine un mecanism al manipulării de care adesea nu suntem conștienți, o forță care perturbă echilibrul și care face ca balansul corpurilor să fie mereu urmat de planarea amenințătoare a crucii de metal.
Singura soluție e mișcarea, scurtează duritățile, ne călește, emoția întâlnirii cu povara scade din intensitate cu fiecare ridicare și coborâre. Punctul 0 nu există, iar echilibrul nu este unul static ci imperativ dinamic.
TARA VON NEUDORF
Titlul lucrării: „Ortodonții”, pastel, acrilic și colaj pe carton
Negrul reprezintă totul sau aproape totul pentru mine și cam atâta. Folosesc din greu culoarea negru, categoric în aproape toate lucrările mele și o consider adevărata sursă a vieții (artistice și nu numai). folosesc în toate tehnicile cu care am de-a face, începând cu desen simplu și terminând cu cvasisculpturi, accesorii fashion sau chiar atunci când se nimerește să scriu vreun text sau altul. Prefer negrul oricărei alte culori probabil și fiindcă, luând-o pe firul apei înapoi, se poate zice că-ntr-o țară ca România, evident, ești obligat de mic să vezi, vrând-nevrând, dintru-nceput, lucrurile în alb și negru sau mai tot timpul în alb și negru.
Pe când albul nu prea are ce să caute-ntr-o asemenea țară, negrul este omniprezent și este imposibil să faci abstracție de asta orice ai face sau mai degrabă n-ai face. Practic faci ce faci sau mai bine nu și tot la negru ajungi și bineînțeles la derivatele lui cenușii sau chiar mai negre decât negrul mumă sau tată sau ce-o fi. Majoritar, probabil, am folosit,
tehnicește agreând, tușul sau cerneala neagră, apoi markerul negru și mai nou culori de ulei negre și-n perioada studenției, la departamentul de grafică din Cluj-Napoca, culoarea neagră de tipar la presele de gravură, linoleum de cele mai multe ori. Paradoxal, totuși consider negrul legat de optimism și posibilități nelimitate de a exprima toată gama de sentimente și trăiri umane sau mai pe șleau humanoide, pe alocuri tembeloid-caricaturale.
Cam asta este.
DAN GAVRIȘ
Titlul lucrării: „Psalm”
Am avut mereu o pasiune pentru negrul absolut. Am intensificat cercetările în ultimii ani. Mi-am deschis sertărașul memoriei de om și de artist… Din sertar a ieșit uneori Dracu. Alteori am găsit negru la mare, la Techirghiol. Desenam gol pe plajă până adormeam. Visam ritmuri ale vieții și morții în valurile mării. Visam păsări ale cerului. Visam
libertatea contemplând albastrul cerului… Când mă trezeam, o teribilă
bucurie neagră mă cuprindea. Toată plajă era poluată cu desenele
mele… Poluarea mă făcea să uit că sunt invidious pe nămolul tămăduitor
cu care oamenii se împachetau. Am lucrat arbori, turnuri și mai ales
Psalmi. Am folosit diferite nuanțe de negru pentru a reda verticalitatea,
opțiunea clară… În Psalmi am căutat să exprim: „cronica fiecărei zile, cu
făptuirile și cu ratările ei”, cum extraordinar remarca Matei Stârcea
Crăciun în textul pentru expoziția mea de la Simeza.
Psalmii mă linișteau și mă puneau pe gânduri în același timp. Ritmul
mistic al bucuriei, al durerii, al slavei și al luminii reprezintă viața,
viața mea. Ritmul coborârii Duhului Sfânt către om pe pământ este sigur și
plin de lumină. Ritmul încercării înălțării spirituale a omului către cer
este anevoios și uneori cu nuanțe întunecate. Chiar și cu nuanțe variate
de negru, în funcție de intensitatea luminii din candela sufletului.
(…) Acum găsesc liniștea în negrul veșmintelor sfinților. De la o vreme
nu mă mai pot răcori decât cu sfinți!
Dan Gavriș – „Visând ritmuri”, text pentru expoziția personală, Galeria Simeza, București, 2012
PTERE SBT
Titlul lucrării: „Black Box”, lemn, pânză neagră
PTERE SBT propune și impune celor prezenți cutia muzicală – catedrală pentru Trup și Suflet. De la funebru la solemn și invers. Varietăți sonore
contondente și bine cântărite de muzică experimentală Întru negru.