Matei Vișniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuți – oraș fabulos, tăiat în două (inclusiv cimitirul) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului, dar care acum este invadată de bălării și se scufundă în mlaștina indiferenței.
Studii de filozofie și istorie la București unde s-a lăsat însă aspirat de literatură și a devenit foarte activ în sînul generației ’80. Membru fondator al Cenaclului de Luni. A crezut în rezistența culturală și în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia și răutatea. Mai crede și astăzi că teatrul, poezia și romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment și de noile tehnologii care însingurează omul.
Din 1987 trăiește la Paris unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale. Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afișe teatrale în peste 30 de țări. După 1989 a redevenit activ în România prin teatrul său jucat pe toate scenele din țară și prin cărțile sale (teatru, roman, poezie).
„Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societății de consum, este însă mai mult decît obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafața vieții. Societatea a uitat să trăiască cu răbdare, înfruntînd dificultățile inițierii treptate. Facem copii dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpărăm lucruri de care ne plictisim imediat. Declanșăm revoluții dar nu mai avem energia de a construi societăți juste și trainice pe ruinele emoțiilor inițiale…
Oare ce ne lipsește în această lume ca să fim atît de dispuși să luăm totul de la început, iar și iar, cu un fel de veșnică speranță că secvența următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă? Hollywood-ul a înțeles de mult acest lucru și în filmele sale la fiecare 45 de secunde intervine o nouă descărcare de adrenalină, întreaga narațiune este o succesiune de începuturi nervoase…
Iată punctul de plecare al romanului meu în care încerc să observ evoluția unui nou tip de drog social: dependența de iluzia începutului. Și de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?” – Matei Vișniec
*
* *
7.
Cartea de vizită lăsată de omul care îmi vorbise în grădina Societății Oamenilor de Litere avusese de ce să mă intrige.
|
Guy Courtois începuturi de roman pasajul Verdeau 75009 Paris (lîngă Librăria Verdeau) |
Numele era destul de banal, deși vehicula o anume aluzie la ideea de curtoazie și suna oarecum ca o promisiune. Ceea ce provoca perplexitate însă era informația plasată imediat sub nume: începuturi de roman. Pe marea majoritate a cărților de vizită acest spațiu este de obicei rezervat unei informații clare: scriitor, director general, consul onorific, medic specialist în radiologie și imagistică medicală, masaj cu rendez-vous etc… Sigur, fiecare ins scrie ce vrea pe cartea lui de vizită, își poate marca funcția sau specialitatea, aspirația sau hobby-ul. Pe cîte cărți de vizită n-am citit formule de genul foto/video, sau coordonator proiecte, sau pur și simplu președinte.
Guy Courtois părea să se recomande ca avînd o legătură cu zona romanescă, mai precis cu începuturile de roman, păstrînd însă o totală ambiguitate în această privință. Era el un specialist în începuturi de roman? Dar în ce sens? Studia începuturile de roman din punct vedere literar, din punct de vedere psihologic, din punct de vedere comercial?
Tot atît de ambiguă era și adresa: pasajul Verdeau 75009 Paris. Sigur, un bun cunoscător al Parisului localizează imediat zona, arondismentul 9 fiind cel al marilor bulevarde care se înlănțuiesc de la Opera Garnier pînă la Piața Republicii. În Evul Mediu pe acest traseu se afla un tronson din zidurile de incintă ale Parisului. Debarasat de ele pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea, Orașul Luminilor a respirat ușurat și și-a creat o nouă arie de promenadă și de delir colectiv… Cînd teatrele de vodevil și de frisoane sîngeroase s-au înmulțit în zonă, uneia dintre aceste artere, Boulevard du Temple, i s-a spus Bulevardul Crimei. Și nu pentru că s-ar fi comis vreo crimă abominabilă pe trotuarele, în cafenelele sau restaurantele sale, ci pentru că pe scenele acelor teatre bulevardiere se murea copios în fiecare seară, uneori cu litri întregi de sînge împroșcat pe scenă, pe costume și pe decoruri. Din toată această pagină de nebunie, din tradiția carnavalurilor și a bătăliilor cu conffeti, din toată această industrie populară a plăcerii au mai rămas astăzi puține urme, printre care pasajele. Strîmte, uneori sinuoase, acoperite cu adevărate dantelării de sticlă și vitralii, ascunse pentru privirea turistului neatent, pasajele amintesc de perioada La Belle Époque și sunt adevărate călătorii în timp. Pasajul Verdeau este poate cel mai autentic dintre toate, gǎzduind cu discreție tot felul de mici galerii de artă, de anticariate, de minuscule restaurante și de librării cu aer prăfuit. Dalele de marmură tocite purtînd parcă amprenta a milioane de pași, firmele scrise cu vechi caractere de litere, felinarele și vitrinele doldora de curiozități, toate acestea și alte detalii nesfîrșite sunt mesajele unui secol epuizat, fragmente dintr-o memorie sfărîmată.
Cînd am ajuns însă în fața librăriei Verdeau am descoperit că nicǎieri nu era marcat numele lui Guy Courtois. Iar lîngă librǎrie nu se afla nimic, altfel spus nu se învecina cu nicio ușă, cu nicio intrare pe care să scrie GUY COURTOIS. Nu, librăria era înghesuită între un cabinet de filatelie preistoricǎ și un studiou fotografic de modǎ veche. N-am avut de ales decît să intru în librărie și să întreb dacă există vreun domn Guy Courtois al cărui domiciliu sau birou se află pe undeva prin preajmă.
– Domnul Guy Courtois primește, într-adevăr, corespondență la noi, îmi explică un bătrînel excesiv de amabil, cu ochi mici și curioși. Chelia personajului rima perfect cu abajurul sferic al lămpii așezate pe masa la care citea.
Ca urmare a tǎcerii mele, bătrînelul își reluă lectura, deloc jenat de prezența mea în imediata sa apropiere. Omulețul era, pesemne, obișnuit cu acest ritual: cînd i se vorbea ridica privirile din carte, cînd interlocutorul tăcea nu pierdea timpul și plonja din nou în plăcerea lecturii.
Cum eu păream însă total interlocat, incapabil să-mi adun gîndurile, bătrînelul excesiv de amabil decise să-mi mai acorde zece secunde din timpul său prețios.
– Dacă vreți să-i scrieți, așezați-vă acolo.
Mîna sa tremurîndă îmi indică o mică masă lăcuită stil Ludovic al XV-lea, pe care se aflau: un teanc de foi albe, o călimară cu cerneală, un tampon cu sugativă și o colecție de tocuri cu peniță, cum nu mai folosisem din copilărie, de la orele de caligrafie.
În definitiv de ce nu, mi-am spus, îi voi scrie cîteva cuvinte acestui domn Guy Courtois dispărut în mod destul de nepoliticos în natură.
– Doriți cumva o cafea? mă întrebă din nou bătrînelul excesiv de politicos, sacrificînd alte cinci secunde din viața sa și întrerupîndu-se din nou din pasionata sa lectură. Fără să-mi aștepte răspunsul el îmi indică, pe unul din rafturile din preajma mesei, o veche cafetieră din argint înconjurată de șase cești din porțelan de Sèvres. Nu știu de ce, dar cafetiera înconjurată de cești mi-a evocat imaginea unei reuniuni literare secrete și foarte intime: era ca și cum cafetiera, ca un guru incontestabil, ar fi povestit ceva unor ascultători curioși, așezați pe mici taburete în jurul autorității narative centrale.
– Atenție că e fierbinte, mai spuse bătrînelul, de data aceasta fără să-și ridice privirile din carte.
Dacă povestea pe care o citea n-ar fi fost atît de palpitantă, probabil că mi-a fi explicat cu rǎbdare și cu un surîs superior în ce constǎ superioritatea cafetierelor din argint. Numai ele au aceastǎ uluitoare capacitate de a păstra timp de ore și ore cafeaua caldă, practic la o temperatură constantă. Ceea ce niciun alt tip de cafetieră nu poate face, cu excepția celor electrice (dar din pǎcate mereu conectate la priză, ceea ce este o veritabilă oroare, întrucît o cafea bună trebuie făcută întotdeauna la foc).
Cum mintea mea începuse să capteze deja ceea ce bătrînelul excesiv de amabil ar fi vrut să-mi spună, acesta din urmă preferă să tacă pentru a-și continua lectura. Mie nu-mi trecu prin minte să-l întreb ce citea, ar fi fost poate chiar nepoliticos. Privirile mele reținurǎ însǎ, de pe cartea sa deschisǎ, numele unui personaj: X. Pentru moment însǎ creierul meu nu fu capabil sǎ prelucreze acea informație. Mult mai tîrziu mi-am dat seama că acel om, în acel moment și în prezența mea, nu putea să citească decît o singură carte, iar aceasta era chiar propria mea carte, mai precis acea culegere de proză scurtă recompensată, în urmă cu trei zile, cu stupidul Premiu pentru Proză Scurtă al Librarilor Independenți din Departamentul Île-de-France.
41.
„Dacă ei nu vor să iasă, atunci nu voi ieși nici eu”.
X deschide frigiderul și dulapurile din bucătărie. Orez, tăiței, spaghetti, cîteva kilograme de carne congelată, legume în conservă, trei kilograme de cartofi și zece morcovi. Apoi: biscuiți, zahăr, un borcan cu dulceață de caise, șase litri de lapte în cutii de carton. Are destulă mîncare pentru cîteva zile. X se întinde pe canapea. Zace întins și așteaptă.
„Ce?”. Nu știu. Dar nu e normal. „Ce e normalitatea?” Nu știu. Dar nu e normal. „Gîndește-te că toată lumea se aștepta la asta.” La ce? „Să se întîmple ce s-a întîmplat.” Și ce s-a întîmplat? „Nu se vede?” Nu. „Eu cred că se vede.” Nu, nu se vede nimic.
X rămîne închis timp de cîteva zile. Din cînd în cînd aprinde aparatul de radio și ascultă postul care difuzează muzică. La fiecare șase ore reîncep aceleași bucăți muzicale. X a bănuit de la bun început că era vorba de un post de radio auto-programat. La Matilde nu mai sună întrucît nu mai suportă să audă robotul. X nu mai sună, de fapt, la nimeni întrucît nu mai suportă să audă vocile tuturor acestor oameni absenți. X se simte trădat.
„De ce?” Eu n-ar fi trebuit să fiu aici. „De ce?” Nu e normal să mă aflu încă aici. „Ce e normalitatea?” Nu știu, dar nu e normal să fiu, în continuare, aici. Ar fi normal să fiu cu ei. Ar fi normal să fiu acolo. „Unde?” Acolo unde sunt ei. „Nu fi idiot. Ei nu sunt nicăieri”.
X nici nu mai știe de cîte zile zace în apartament. Se privește în oglindă. S-ar părea că a slăbit. Nu-i stă bine cu barba crescută sălbatic. Par un cerșetor, își spune X surîzînd. Dar nu are puterea nici să se spele și nici să se radă.
X mănîncă ultimul pachet de biscuiți și bea ultima cutie de lapte. Termen de garanție pentru biscuiți: trei ani. Pentru lapte: șase luni.
Un miros din ce în ce mai insuportabil pătrunde de pe coridor (sau mai degrabă din bucătăria doamnei Bordaz). Un miros de pește stricat. (Apucase, doamna Bordaz, să facă piața?) Un miros cumplit pătrunde și de pe stradă, o duhoare de zarzavat alterat, de cărnuri putrede, de gunoaie neridicate. X încearcă să acopere cu fîșii de leucoplast toate crăpăturile de la uși și de la ferestre. După o vreme simte însă că nu mai are aer, că se sufocă. Mai mult decît atît, începe să se simtă deranjat de propriul său miros. Este limpede – nu are cum să se baricadeze împotriva mirosului. Iată-l obligat să iasă.
X începe marea operațiune de curățire. Întîi, imobilul în care locuiește. Trece din apartament în apartament și adună, în saci de plastic, toate alimentele alterate. (Incredibil ce provizie de șuncă își făcuse domnul Kuntz!) X profită de ocazie ca să închidă și toate ușile și toate ferestrele. X stochează toate gunoaiele în stradă. Continuă cu restul imobilelor de pe strada sa. Cînd se înserează, X se oprește și contemplă cu satisfacție muntele de gunoaie.
A doua zi X atacă măcelăria întrucît e limpede că de acolo se împute toată strada. Adună și zarzavaturile care au putrezit pe taraba din fața băcăniei. În sfîrșit, se poate respira…
X continuă, în zilele următoare, cu obiectele abandonate. Adună valizele, gențile, umbrelele, pălăriile… Le selectează și le stochează în dreptul fiecărei intrări de imobil. În sfîrșit, parchează toate mașinile în mod reglementar, de o parte și de alta a străzii. E mai bine acum. Strada pare locuită. X se plimbă victorios de la un capăt la altul al ei.
În fiecare dimineață X își ia micul dejun în cafeneaua domnului Kempf. I-a trebuit o jumătate de zi ca să o pună la punct. A adunat toate paharele și toate ceștile de pe mese. Le-a spălat și le-a pus la locul lor, pe rafturile din spatele tejghelei. A adunat cioburile de pe jos, a măturat, a spălat, a aranjat scaunele și mesele. Își bea cafeaua instalat întotdeauna la masa sa preferată, de unde vede toată strada.
Din păcate efortul său este insuficient, mirosurile pestilențiale continuă să-l asedieze. De unele magazine nici nu se poate apropia. Halele au devenit un fel de rană deschisă a orașului iradiind pretutindeni duhoarea unui dezgustător puroi alimentar. X nu are de ales: trebuie să extindă operațiunea de curățire a orașului.
Începe cu incinerarea gunoaielor. Trece pe străzi, adună pubelele, le grupează la intersecții, le răstoarnă, stropește gunoaiele cu benzină și le dă foc. Operațiunea îi ia patru luni.
Are mari probleme cu tonele de zarzavat care se alterează în piețe și în supermarketuri. La fel, cu măcelăriile, cu patiseriile, cu lăptăriile, cu florăriile și cu depozitele de alimente. Încearcă să folosească metoda cea mai rapidă: incinerarea cu aruncătorul de flăcări. Intră din măcelărie în măcelărie cu masca de gaze pe față și protejat de un costum termic împrumutat de la cazarma pompierilor. Îndreaptă jetul de flăcări spre cărnurile și mezelurile expuse în rafturi. Arde totul, iar la sfîrșit dezinfectează cu extinctorul. Operațiunea îi ia șase luni. Repetă operațiunea în piețe ca să lichideze tonele de alimente alterabile de pe tejghele.
Ca să scape de duhoarea care vine din apartamente nu poate, pentru moment, decît să închidă toate ușile și ferestrele clădirilor din oraș. Încă șase luni.
Parchează mașinile de o parte și de alta a străzilor ca să poată circula el însuși cu mașina personală pe străzi. Alte șase luni.
Adună obiectele abandonate pe străzi, le sortează. Tone de poșete, tone de genți de voiaj, tone de pălării, tone de papuci de casă, tone de pantofi cu toc (de damă), tone de ziare umede, sute de kilograme de ochelari, tone de eșarfe și mănuși… Un munte de biciclete, de landouri, de cărucioare pentru handicapați, de cîrje, de bastoane și de proteze. Lucrează ca un robot, cu îndîrjire, fără să se plîngă de nimic, fără să schimbe un singur cuvînt cu Vocea. Munca îi face bine. Mai trece un an.
Spală trotuarele din fața marilor magazine, spală piețele, demontează tarabele. Orașul devine locuibil. Inventariază depozitele de alimente. În uriașele frigidere are provizii de carne pentru cel puțin un mileniu. Centrala electrică a orașului funcționează pe pilot automat. Crede că va beneficia de curent electric pentru încă vreo două sute de ani.
În tot acest timp are mari probleme cu cele trei sau patru incendii declanșate în Ziua abandonului. O stație de benzină arde timp de luni de zile. Timp de trei ani nu se poate apropia de Centrul de Cercetări Chimice.
Patrulează mereu pe străzi în căutarea scurgerilor de apă potabilă. În primele zile era să piardă toată apa potabilă a orașului din cauza unor robinete uitate deschise. Din cînd în cînd plesnește cîte o țeavă (niciodată nu-și dă seama de ce) și trebuie să intervină prompt.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească