46.
Mult prețuite domn.
Îmi pare rău că nu v-ați continuat „povestea americană”. Ken și Betty ar putea deveni personaje interesante în special datorită cadrului. America reprezintă un decor natural și uman atît de extraordinar încît aproape orice se întîmplă acolo devine interesant. Așa se și explică de altfel succesul romanului american în Europa și de altfel pretutindeni în lume. Creierul nostru este deja colonizat de imaginile și de spectacolul vieții americane, subconștientul nostru s-a transformat într-o colonie americană. Unii autori americani au înțeles acest lucru și acum scriu pentru export. Paul Auster și Philip Roth scriu de mult pentru spațiul extra-american, în special pentru Europa unde lumea mai are timp să citească.
Vă încurajez, deci, în mod insistent să continuați povestea lui Ken și Betty și să scrieți un roman american. Deșertul este și el un cadru magnific unde se pot întîmpla atîtea lucruri… Deduc, din ce mi-ați trimis, că personajele se deplasează pe undeva prin Nevada întrucît este vorba și de un cazinou. Mi-a plăcut și povestea cu Kokopelli, cu atît mai mult cu cît nu este inventată. În America sunt la modă încă romanele „etnice”, ca urmare, dacă dezvoltați aventura și mai vorbiți și de indieni sau de vechi tradiții și de metafore obscure partida este cîștigată. În orice caz, vă îndreptați spre un fel de road movie, gen inepuizabil. Cînd două personaje se urcă într-o mașină și încep să traverseze Europa, faptul nu are nimic extraordinar. Ele efectuează o călătorie. Cînd aceleași personaje se urcă în aceeași mașină și o iau pe Naționala 66 care leagă Chicago de Los Angeles, intrăm brusc în legendă. În America spațiul este un veritabil personaj. De altfel romanul american, chiar dacă are și vocație psihologică, este unul al spațiului, este un roman fascinat de spațiu, spre deosebire de romanul european care este fascinat de timp. Cele două lumi romanești și-au dezvoltat instrumente de investigație diferite. E ca și cum unii ar fi fabricat cu predilecție binocluri, iar alții monocluri. Nimic mai tipic pentru romanul european decît Proust și În căutarea timpului pierdut. Nimic mai tipic pentru romanul american decît On the road de Jack Kerouac.
Ar fi foarte bine ca personajele dumneavoastră, Ken și Betty, să rătăcească în deșert pe undeva nu chiar foarte departe de Las Vegas. Orice s-ar spune despre acest oraș, sau mai precis despre această formă de nebunie umană (că este de un kitsch și de un prost gust îngrozitor, că emană din el mirosul pestilențial al banului etc.), orice s-ar spune despre el, deci, nu anulează adevărul: Las Vegas rămîne un spectacol halucinant. Un spectacol al nebuniei umane dusă la extrem. Însuși faptul că această Sodomă a exceselor și această Gomoră a jocurilor de noroc s-a născut în plin deșert reprezintă o metaforă. Inutil de făcut critică socială la Las Vegas, ceea ce se întîmplă acolo este dincolo de bine și de rău, este dovada pură că omul rămîne fundamental nebun, irațional, megaloman, excesiv, sinucigaș și imprevizibil prin natura sa.
Îmi amintesc de prima mea călătorie la Las Vegas și de impactul uluitor pe care delirul acelui loc l-a avut asupra mea. Veneam cu mașina de la Los Angeles și mi se spusese că urma să traversez deșertul Mojave. Imaginația mea mă pregătise pentru patru sau cinci ore de mașină pe unul din acele drumuri nesfîrșite și pustii, atît de des văzute de mine în filmele americane: cactuși și pietre în dreapta și în stînga, cîte o stație de benzină prăfuită la fiecare treizeci de mile, lanțuri de stînci albăstrii la orizont și cîte un camion-cisternă venind în sens invers… Între Los Angeles și Las Vegas însă, în acea zi cînd am parcurs eu acest traseu, peisajul uman a fost cu totul altul. Un peisaj uman avînd forma unui șir nesfîrșit de mașini mergînd spre Las Vegas și a unui alt șir nesfîrșit venind de la Las Vegas. Ei bine, nu eram de loc singur în deșertul Mojave, autoruta se dovedise a fi un veritabil furnicar. Sute de mii de oameni făceau de fapt o navetă delirantă între acel mare conglomerat urban numit Los Angeles și acel mare conglomerat de cazinouri numit Las Vegas. Două șiruri umane se intersectau fără încetare, șirul de mașini al celor care se duceau să-și piardă banii la Las Vegas și șirul de mașini al celor care se întorceau după ce își pierduseră banii la Las Vegas. Cînd a început să se lase seara, imaginea a devenit și mai pregnantă, aproape ireală. În plină noapte mii de mașini continuau să străbată deșertul, să circule bară la bară pe acea bandă infinită de asfalt devenită un fel de arteră vitală între coasta Pacificului și un anume punct din deșert unde explodau toate fantasmele și toate visele, centrul reveriei mondiale, capitala planetară a iluziilor, spațiu unde oamenii vin să se drogheze, singuri sau în familie, cu toate focurile de artificii posibile, bălăcindu-se într-un fel de fîntînă arteziană enormă și ascultînd cu urechile larg deschise muzica siderală a banului.
Merită, vă spun, să ascultați muzica psihedelică din cazinourile de la Las Vegas, să treceți dintr-un cazinou în altul și să vă lăsați pătruns de această formă de descîntec. Un fel de forță începe să se trezească în dumneavoastră și să crească, este ca și cum ați asculta o muzică a sferelor, un mesaj sonor cosmic… Muzica de ambianță este însă punctată și de sunetul banilor: sute de mii de jetoane metalice se află de fapt într-un circuit continuu în miile de sloturi aliniate ca niște roboți extratereștri. Doar trecînd printre aceste șiruri nesfîrșite de automate și simți dorința de a te înfrunta cu ele, simți de fapt cum supraomul adormit în tine se trezește… Hai, încearcă-ți norocul, în această ploaie torențială de bani ai și tu o șansă, ai putea ieși de aici cu buzunarele pline dacă asculți de instinctul tău, poate că în acest moment te intersectezi cu norocul fără să știi… Dacă tot ai ajuns aici înseamnă că te-ai lăsat adus de o pasiune reprimată în mod nedrept, și nu e bine, frustrările vor roade tot ce este puternic în tine, mai bine să pleci mîine mahmur și cu toate economiile risipite decît să refuzi, acum, în această secundă, întîlnirea cu Șansa, cu Supraomul din tine, cu forțele cosmice, cu orgasmul suprem al cîștigului…
Am deraiat…
Nu despre Las Vegas voiam de fapt să vă vorbesc, ci despre romanul american, despre romanul în stil american pe care merită să-l scrieți. Imaginați-vă două tricouri din bumbac, perfect identice, de aceeași calitate. Numai că pe unul scrie Made in USA iar pe altul scrie Made in Romania. La preț egal lumea îl va alege pe primul, pe cel făcut în Statele Unite, chiar dacă apelativul Made in USA va rămîne veșnic invizibil pentru ceilalți, înscris pe o minusculă etichetă interioară. Chiar și atunci cînd tricoul purtînd marca Made in USA este ceva mai scump decît cel purtînd marca Made in Romania, preferința cumpărătorului va merge tot spre primul. A avea pe sine o etichetă cu parfum american e ca și cum ți-ai fi rezervat o fereastră secretă spre vis. Exact la fel se întîmplă și cu romanul american. Cînd o poveste de dragoste se derulează la Kansas City, în mod automat ea devine mai fascinantă decît dacă ar avea loc la Lyon, la Bratislava sau la Timișoara. Marelui public i s-au inoculat deja un fel de beculețe minuscule în creier și în pupile. Imediat ce apare la orizont un nume american sau un simbol american, beculețele încep să pîlpîie. Cuvinte precum New York, Chicago, Nevada, California, Boeing, dolar, Casa Albă, western, fast food etc. au devenit pentru publicul larg niște valori în sine, e ca și cum ai spune binele, frumosul, onoarea, aventura, curajul, perspicacitatea, descoperirea, inițiativa… Vechile concepte filozofice au fost de fapt, treptat, înlocuite cu niște lămpi de neon. Iată de ce toți termenii obscuri sau diversele nume proprii și chiar și anglicismele din romanele americane traduse la noi provoacă un fel de frison al autenticității. Nu ezitați, deci, să strecurați asemenea elemente de autenticitate în narațiune. În loc să spuneți că personajele se află pe autostrada numărul 7, recurgeți la termenul highway.
Iată această frază din deschiderea romanul lui Jack Kerouac On the road: „Odată cu apariția lui Dean Moriarty începu capitolul din viața mea pe care l-aș putea numi mereu pe highways. Înainte visasem deseori să merg să văd Vestul, și imaginasem vagi proiecte în acest sens pe care nu le dusesem niciodată la îndeplinire. Dean era un partener perfect pentru călătorie, de altfel el se născuse într-o mașină, pe o șosea, în timp ce părinții săi traversau în 1929 Salt Lake City în drum spre Los Angeles”. Să ne imaginăm o singură clipă această frază pronunțată într-o țară europeană, adaptată la o geografie locală și la personaje autohtone.
„Odată cu apariția lui Radu Delureanu începu capitolul din viața mea pe care l-aș putea numi mereu pe șosele. Înainte visasem deseori să merg să văd Dobrogea, și imaginasem vagi proiecte în acest sens pe care nu le dusesem niciodată la îndeplinire. Radu era un partener perfect pentru călătorie, de altfel el se născuse într-o mașină, pe o șosea, în timp ce părinții săi traversau în 1929 Munții Fǎgǎraș în drum spre Pitești.”
Ei? Mi-am permis puțin sǎ mǎ inspir din geografia dumneavoastrǎ natalǎ, sper cǎ nu v-ați supǎrat.
Al dumneavoastrǎ cu fidelitate,
Bernard.
64.
Greva tǎcerii decretatǎ de scriitorii români intra în cea de-a noua lunǎ, cînd Guy Courtois decise sǎ organizeze, la București, Reuniunea anualǎ a amatorilor de începuturi de roman. Pe mine domnul Courtois mǎ invitǎ în calitate de observator avizat, dat fiind cǎ eram scriitor de origine românǎ dar mai ales întrucît gravitam, de o bună bucată de vreme, în jurul agenției sale.
834 de scriitori în așteptarea afirmǎrii, din 52 de țǎri, venirǎ pentru trei zile la București, într-un oraș devenit brusc noua destinație turisticǎ la modǎ. Dacǎ literatura românǎ nu reușise, în două sute cincizeci de ani existențǎ, sǎ atragǎ atenția Occidentului, tǎcerea de un an pe care și-o impuseserǎ scriitorii români își fǎcu pînǎ la urmǎ efectul mediatic. La început doar cîteva reviste literare internaționale – Le Magazine Littéraire, Times Literary Supplement sau American Reader – își trimiserǎ reporterii la București pentru a scrie despre acest fenomen psiho-social unic în istoria omenirii. Treptat însǎ mai toate marile cotidiene europene, Le Figaro, El Pais, Frankfurter Allgemeine Zeitung, The Guardian, La Stampa, precum și altele de pe alte continente începurǎ sǎ acorde atenție evenimentului. În sfîrșit, marile canale de televiziune, de la BBC la CNN trecînd prin LCI și Al Jazeera își trimiserǎ echipele la fața locului pentru reportaje mai ample. Ceea ce uimi întreaga lume culturalǎ și mediaticǎ fu în special unanimitatea actului asumat de scriitorii români. Greva tǎcerii din România fu una totalǎ, asociind într-un elan aproape irațional toate generațiile de scriitori și toate grupǎrile literare. Mari scriitori sau poeți debutanți, scriitori foarte cunoscuți sau alții definitiv uitați (dar în viațǎ), autori de cǎrți mai degrabǎ comerciale și alții specializați în literatura de garǎ, toți deci, printr-un act de solidaritate calificat de unii experți drept „unic în istorie și revoluționar” acceptarǎ sǎ tacǎ timp de un an.
Iar aceastǎ tǎcere a talentelor și a forțelor culturale vii ale României reuși, în mod paradoxal, sǎ facǎ mult zgomot, ba chiar deveni asurzitoare. Dupǎ șase luni de grevǎ aproape cǎ nici nu se mai vorbea despre obiectivul ei inițial, și anume acela de a protesta, întrucît niciunui scriitor de limbǎ românǎ nu i se acordase niciodatǎ Premiul Nobel. Obiectivul inițial fu uitat, sau mai precis pus în umbrǎ de efectul terapeutic al grevei: depǎșirea complexului cultural. Tǎcînd, la nivel individual și de breaslǎ, scriitorii români reușirǎ de fapt „sǎ îmbogǎțeascǎ”, pentru prima datǎ, patrimoniul culturii universale cu un element de originalitate absolutǎ. Iar în momentul cînd Guy Courtois își organizǎ la București întîlnirea anualǎ a amatorilor de începuturi de roman, României nu i se mai putea reproșa nici mediocritatea și nici mimetismul. Printr-un efort gigantic – dar eficient – reușise sǎ marcheze istoria contemporanǎ și sǎ intre în eternitatea culturalǎ. Dacă Cioran ar fi trăit, ar fi avut fără îndoială motive să fie mîndru de reușita românilor, ar fi putut constata cu ochii săi că românii reușiseră să iasă din „neantul valah” (atît de criticat de marele scriitor) și din „pura biologie” pentru a urca în sfîrșit în trenul istoriei.
Brusc, ca prin miracol, toate complexele culturale din codul genetic al scriitorilor români dispǎrurǎ. Nimeni nu se mai simți responsabil cǎ în decurs de o mie de ani, de la venirea popoarelor migratoare pînǎ la formarea primelor voievodate, spațiul locuit de români nu produsese niciun text scris. Niciun scriitor nu se mai simți torturat de faptul cǎ între prima universitate creatǎ în Europa și cele apǎrute la jumǎtatea secolul al XIX-lea la Iași și la București se intercalau dureros 500 de ani. Tǎcerea de un an a scriitorilor români fu o veritabilǎ dializǎ culturalǎ și istoricǎ. Toate toxinele acumulate din cauza sentimentului cǎ România intrase tîrziu în istorie și rǎmǎsese marginalizatǎ furǎ evacuate. Brusc, Occidentul dispǎru, ca autoritate absolută, de pe radarul psihologic al creativitǎții românești. Un uriaș sentiment colectiv de ușurare se nǎscu la capǎtul perioadei de grevǎ: nimeni, dar absolut nimeni, nu mai resimți nevoia de a fi omologat întîi în Occident, pentru a fi apoi recunoscut la el acasǎ. Aceasta fu adevǎrata revoluție interioarǎ a culturii românești, pe care presa internaționalǎ nu ezitǎ sǎ o califice drept unicǎ în istoria relațiilor umane. O admirabilǎ exorcizare colectivǎ demnǎ de țara care îl dǎduse pe Dracula.
Nu întîmplǎtor, deci, scriitorii strǎini adunați în jurul lui Guy Courtois venirǎ la București cu sentimentul îndeplinirii unui pelerinaj esențial. Unde în altǎ parte pe planetǎ devenea mai interesantǎ o discuție despre febrilitatea de a scrie, decît într-o Capitalǎ unde nimeni nu mai scria nimic de nouǎ luni? Invitații la întîlnirea anualǎ a pasionaților de începuturi de roman simțirǎ imediat cǎ Bucureștiul îi primea cu un aer purificat. Ceva demn și sǎnǎtos plutea în atmosferă, oarecum ca dupǎ o perioadǎ de post, cînd organismele se spalǎ de grǎsimi, de alcool și de alte excitante derizorii. Ceva nou începea în aceastǎ Românie aflatǎ la marginea Europei, dar și la marginea „imaginarului colectiv”. Numeroase evenimente culturale internaționale furǎ de altfel organizate la București în aceeași perioadǎ, tocmai pentru cǎ orașul devenise un cadru mediatic propice. Sǎlile de conferințe și de congrese se dovedirǎ a fi neîncǎpǎtoare și mult prea puține, la fel ca și hotelurile orașului. Organizația Națiunilor Unite începu sǎ se gîndeascǎ serios la „descentralizarea” agențiilor sale și fu propusǎ în mod oficial mutarea, de la Paris la București, a Departamentului sǎu pentru Educație, Științǎ și Culturǎ. PEN clubul Internațional își anunțǎ organizarea urmǎtorului sǎu congres în capitala României, iar editura francezǎ Gallimard își deschise o sucursală la București.
Pe fondul acestui brusc interes al strǎinilor pentru descoperirea „țǎrii care tǎcea”, profitarǎ din plin în România agențiile de turism, patronii de restaurante și de baruri, pensiunile și centrele de închiriat mașini, saloanele de masaj și cazinourile, artizanatul local și comerțul în general. La numai trei luni dupǎ decretarea „tǎcerii generale” de cǎtre scriitori, principalii indicatori economici puneau în luminǎ o viguroasǎ reluare a activității productive, iar iradierea ei în toatǎ țara nu întîrzie sǎ se producǎ.
– Aveți rǎdǎcinile într-o țarǎ uluitoare, nu înceta sǎ-mi spunǎ Guy Courtois, avid sǎ descopere fiecare colț din București. Cartierele cu case și grǎdini îl fascinarǎ imediat, mai ales cele din zona Foișorului de Foc, dar se declarǎ extaziat și la Casa Monteoru, la Muzeul Satului precum și la Hanul lui Manuc. Fundamentalǎ i se pǎru însǎ zona în care se afla „palatul” lui Ceaușescu, Casa Poporului. Megalomania arhitecturalǎ a edificiului îl lǎsǎ perplex și de mai multe ori l-am auzit exclamînd:
– Dumnezeule, ce monumental început de roman social!
Casa Poporului gǎzduia de altfel și reuniunea iubitorilor de începuturi de roman, într-una din vastele sale sǎli de conferințe purtînd încǎ în mod evident amprenta esteticǎ a epocii comuniste. Absolut toți cei 834 de invitați apreciarǎ spiritul profund kitsch al decorațiilor precum și supradimensionarea inutilǎ a ansamblului. Iar crǎpǎturile inevitabile, apǎrute în tavan și în pereți din pricina materialelor proaste, utilizate în momentul construcției, furǎ considerate o sublimǎ revanșǎ a vieții asupra ideologiei. Vizita ghidatǎ a întregului edificiu, a zecilor de kilometri de coridoare, inclusiv a subsolurilor, precum și a Catedralei Neamului care se construia în apropiere, fu de naturǎ sǎ-i convingǎ pe toți cǎ România dispunea de un potențial de inspirație literarǎ inegalabil în Europa.
„Un asemenea coșmar nu poate fi decît benefic pentru literaturǎ”, spuneau unii. „Cu o asemenea istorie recentǎ nu poți decît sǎ ai un viitor literar imediat strǎlucit”, comentau alții, indignați și ei cǎ literatura românǎ nu fusese apreciatǎ ceva mai mult în strǎinǎtate, la justa ei valoare vagǎ.
Cum mediatizarea acestei greve a tǎcerii fusese enormǎ, unele agenții de turism introduseserǎ în program, alǎturi de turul orașului, alǎturi de vizitarea Muzeului Zambaccian și a cartierului de la Curtea Veche, și posibilitatea unor descinderi „private”, mai discrete și mai speciale, la domiciliul unora dintre scriitorii care tǎceau. În jur de treizeci de scriitori acceptarǎ („pentru reușita grevei” spuneau ei) acest exercițiu de exhibare a actului lor de revoltǎ. În definitiv nu aveau nimic de pierdut, pentru cǎ oricum timpul era sacrificat pe altarul grevei. De ce sǎ nu accepte, deci, cîteva ore de ceremonie voaioristǎ pe zi, mai ales cǎ vizitatorii ar fi urmat sǎ plǎteascǎ un supliment pentru acest tip de emoție socio-turisticǎ? Prețurile furǎ calculate în funcție de gradul de celebritate naționalǎ și localǎ a respectivilor scriitori, dar ritualul luǎ cam aceeași formǎ în fiecare casǎ. Turiștii sau diversele delegații oficiale strǎine, dupǎ ce se descǎlțau la intrare și își puneau niște papuci de casǎ, defilau în grupuri mici prin apartamentele greviștilor. Aceștia se lǎsau fotografiați în exercițiul tǎcerii, așezați la mesele lor de lucru, nemișcați în fața foilor albe sau a computerelor neaprinse, cu privirile aspirate de vid. În șoaptǎ, ghizii expuneau pe scurt biografiile respectivilor, rezumînd de asemenea, în cîteva cuvinte, subiectele romanelor scrise de ei pînǎ la acea orǎ. Uneori, cînd soțiile greviștilor erau acasă, vizitatorilor li se propunea și să guste din cîte o dulceață de nuci verzi sau de cireșe amare.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească