68.
Casa Monteoru părea abandonată, condamnată, un fel de loc bîntuit de stafii în plin centru al Bucureștiului. Scriitorii care își avuseseră acolo un cuib cald și confortabil timp de peste 60 de ani fuseseră obligați să-și facă valizele (la figurat) și să plece. Presa bucureșteană încă mai scria, dar destul de anemic, despre lungul și agonizantul proces dintre Uniunea Scriitorilor și urmașii familiei Monteoru, cea care fusese posesoarea palatului înainte de naționalizările comuniste din 1949. Toate piruetele juridice și toate argumentele breslei, care ar fi dorit atît de mult să păstreze acel loc, capotaseră în fața unei legi clare adoptată după căderea comunismului: toți cei spoliați de regimul adus după război cu tancurile sovietice aveau dreptul să-și reia bunurile. Noii proprietari voiau să transforme palatul într-un centru pluricultural, dar pentru moment, în așteptarea unor mîini pricepute, capabile să restaureze Casa Monteoru, aceasta părea mai degrabă un decor pregătit pentru vreo ecranizare după Edgar Allan Poe sau pentru vreun film de Tim Burton.
Apropiindu-mă, împreună cu Guy Courtois, de acest loc în care o parte a tinereții mele mai vibra încă, mi se păru brusc că eram eu însumi încarcerat acolo, dincolo de grilaj și de poarta monumentală din fier forjat. Îmi veni în minte brusc nuvela lui Edgar Allan Poe, Prăbușirea Casei Usher, dar și imaginea casei bîntuite de stafii de la Disneyland. Poarta, îmbătrînită, dar încă extrem de demnă, străjuită de doi pilaștri încă impunători deși serios jupuiți de timp, era bineînțeles închisă, aș spune chiar ferecată. Cineva nu avusese încredere în vechiul ei mecanism de închidere, mult prea fin, funcționînd pe bază de cheie, și prin urmare securizase cele două aripi ale porții cu un lanț și un lacăt. Din exces de zel, sau poate întrucît lanțul fusese prea lung, omul îl înfășurase de mai multe ori în jurul celor două vertebre exterioare ale batantelor, acolo unde se întîlneau cele două aripi ale porții, trecîndu-l și peste clanță și peste vechea încuietoare dantelată, dar decăzută la stadiul de pur obiect decorativ. În felul acesta eventualul intrus nu mai avea niciun dubiu: Casa Monteoru se declara inaccesibilă, închisă pentru o bună bucată de vreme, le spunea tuturor curioșilor „stop, pînă aici, mă puteți contempla de pe trotuar, dar orice penetrare în intimitatea mea este interzisă”.
– O, ce păcat, exclamă Guy Courtois.
Vocea sa trăda o dezamăgire profundă, o mare ratare metafizică.
– Așteptați, nu e totul pierdut, i-am spus.
Știam din aminitirile mele, de pe vremea cînd frecventam asiduu restaurantul Uniunii Scriitorilor, că undeva, în spatele casei sau chiar într-o aripă a ei își avea o ascunzătoare un paznic, un ins plătit să se ocupe de grădină și să păzească edificiul în timpul nopții sau în acele duminici cînd Casa rămînea închisă. Undeva, ascunsă, lipită ca un melc de pilastrul din dreapta al porții, se afla și butonul ruginit al unei sonerii. Trebuia doar să-mi strecor mîna între pilastru și marginea metalică a porții și să caut cu degetele acel sfîrc și să apăs pe el.
Soneria funcționa încă și auzirăm sunetul ei subțirel, dar strident, mai puternic chiar decît vacarmului continuu provocat de circulația în sens unic al mașinilor pe Calea Victoriei, artera istorică a Bucureștiului care trecea chiar prin fața Casei Monteoru.
Omul speranțelor mele își făcu apariția după trei sau patru minute și aproape că mă făcu să rîd. M-aș fi așteptat ca din adîncurile Casei Monteoru să iasă o făptură misterioasă, o siluetă cu patină gotică, un fel de Dracula sau măcar cineva care să semene cu celebrul vampir incarnat de Béla Lugosi, într-un film american mut din 1931. Dar nu, spre noi se îndrepta un om de vreo patruzeci de ani, neras și cu un început pronunțat de chelie, mic de statură, cu o burtă mare care i se revărsa de sub un tricou pătat cu grăsime. În mod vizibil insistența cu care sunasem îl deranjase, pentru că din Casa Monteoru răzbătea acum, datorită unei uși deschise, vacarmul unui meci de fotbal difuzat la televizor.
Insul se propti în fața noastră și termină de mestecat ceva. Mi l-am imaginat imediat în fața unui platou cu telemea, salam, ceva măsline și o ceapă spartă, privind meciul și mai trăgînd dintr-o bere. Ce să faci, de altfel, într-o duminică la ora patru după-amiaza?
Personajul făcea parte din noua faună capitalistă și îmi era extrem de familiar. Altădată, pe vremea comunismului, portarii și paznicii mă intimidau: mai toți, chiar și cei mai mărunți, reprezentau, într-un fel sau altul, Autoritatea, se simțeau o emanație a puterii și aveau în ei o anumită aroganță. Noul paznic de la Casa Monteoru nu se reprezenta, însă, decît pe sine și se apropie de noi vizibil animat de speranța unui ciubuc. Dacă tot se extirpase din fața televizorului și se tîrîse cu șlapii lui din plastic pînă la poartă, măcar să se aleagă cu ceva.
Fără introducere i-am propus 50 de euro ca să ne lase să vizităm casa și s-o fotografiem. Cu un ochi ager, de taximetrist bucureștean, omul în șlapi ne măsură pe amîndoi pentru a ne evalua sinceritatea. Zece secunde îi fură suficiente pentru a se convinge că nu voiam să furăm nimic, nici lambriurile, nici cristalurile vieneze și nici oglinzile venețiene din interior, cu atît mai puțin nudul feminin cu ecou antic din fața intrării. Deși, dacă am fi negociat serios vreo astfel de opțiune probabil că s-ar fi putut aranja.
– Domnul vine din Franța și este scriitor, am mai spus, mai mult ca să-l măgulesc pe paznicul Casei Monteoru. Iar eu mi-am petrecut acolo înăuntru, unde era restaurantul, și dincolo, pe terasa din spate, sute și sute de ore din viața mea.
Individul păru să aprecieze această confesiune. În definitiv îl tratam ca pe o ființă umană într-o lume în care mulți îl luau probabil de sus ori îl considerau chiar un preș. Greu de spus din ce motiv acest om ratase trenul capitalismului, de ce nu-și găsise un rost mai bun în viață. În definitiv era încă tînăr, revoluția din 1989 îl suprinsese doar pe la vîrsta de zece ani…
– Da, numai că acu’, știți, vine noii proprietari.
– Știu, i-am răspuns scoțînd banii din buzunar.
Omul oftă pentru a ne sugera probabil că nici situația sa nu era ușoară. În definitiv trebuia să treacă peste anumite instrucțiuni, dar nici nu îndrăzni să negocieze pentru a obține un preț mai bun. Scoase din buzunar o legătură de chei, deschise lacătul și desfășură lanțul.
– Merci spuse Guy bătîndu-l pe umăr pe individ în timp ce acesta ne lăsa să pătrundem pe aleea simi-circulară din fața Casei Monteoru (acolo unde vedeam eu în mod sistematic trăsurile de epocă, ele reveneau numai în prezența mea, intrau pe unica poartă încă funcțională, se opreau o secundă în fața peronului și ieșeau pe poarta dispărută între timp, un miros de cai frumoși rămînea în urmă).
– A mai fost și ieri niște domni, ne explică paznicul dezabuzat, oarecum pentru a-și justifica atitudinea. În definitiv, dacă și ieri le deschisese poarta unor persoane necunoscute, repetarea aceluiași lucru devenea mai puțin gravă.
Guy Courtois fu imediat cucerit de atmosfera romantic-decrepită din jurul casei. Intram parcă într-o altă lume, într-un alt timp. Un strat de frunze uscate se așezase peste aleea pavată cu granit iar grădina se sălbăticise atît cît să cîștige în poezie.
– Stil eclectic pur, exclamă Guy examinînd intrarea, imensul balcon flancat de două colonade de mare gală, și mai ales cele două lampadare așezate unul în dreapta și altul în stînga ușii principale, destul de fanteziste ca obiecte, dar doldora de reminiscențe gotice amestecate cu art nouveau.
– Vă aprind lumina și apoi vă las, ne spuse paznicul, grăbit probabil să se întoarcă la meciul său.
Nu-și făcea probabil nicio grijă în privința nostră. Ce rău i-am fi putut face acestei case aflată în grija sa? Și oricum avusese reflexul de a închide din nou poarta cu lanțul, deci oricum tot el urma să ne lase să ieșim.
Guy Courtois vizitase numeroase palate, reședințe și case impregnate de memorie culturală, petrecuse ore și ore în toate cafenelele cu viață sau cu trecut literar ale Europei, dar nu pusese încă niciodată piciorul într-un loc atît de dramatic precum Casa Monteoru. Ceva ne spunea că din acest loc urmau să fie evacuate în curînd și fantomele. În ce mă privește, eu mă izbii de propria mea fantomă. M-am văzut acolo, în holul cu pereții placați cu marmură, sub luminatorul împododobit în stil baroc, în mijlocul unui grup de scriitori neliniștiți. Vom fi dați definitiv afară? Tot ce am discutat noi aici, tot ce ne-am spus noi aici, toate strigătele noastre interioare proferate aici, se vor duce dracului? Da. Toți pereții aceștia, toate aceste coloane dorice, toate aceste lambriuri din esențe rare de lemn, toate aceste tapeturi din mătase, toate aceste candelabre, toate aceste sobe din faianță de Meissen, toate aceste console din lemn lustruit, toate aceste draperii enorme vor fi golite de memoria noastră?
Da.
Nu le puteam ascunde adevărul acelor confrați ai mei neliniștiți de moartea Casei Monteoru. Îi vedeam pe toți acolo, unii adevărați monștri sacri ai literaturii române, alții mai degrabă scriitori oficiali deja uitați, alții pure personaje ale unei epoci complicate… Toți aveau în comun acum acest atașament profund față de Casa Monteoru. Într-un fel sau altul fiecare lăsase acolo o parte din viața sa. Toți acei pereți, toate acele stucaturi, tavanele cu casetoane, parchetul din lemn de nuc, pianul dezacordat din hol și canapelele și fotoliile excesiv de confortabile erau impregnate de gesturi, de cuvinte, de gînduri, de neputințe și de revolte mute, de șoapte și intrigi, de bîrfe și denunțuri, de glume și hohote de rîs.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească