Tare mândru am fost de Andrei Ujică, ex-textierul Phoenix-ilor (generatia adolescenților din anii 70, ce vremuri…) că i-a venit excelenta idee de a-l arăta pe Ceaușescu așa cum a fost și cum cenzura nu ne dădea voie să-l vedem, fără comentarii subiective sau teziste, cu coloana sonoră originală, uneori mută, doar din capete de bandă căzute la montaj, din filmări personale uitate prin arhive. La fel de mare mi-a fost frustrarea după cele trei ore de proiecție, timp în care am privit concentrat să nu pierd vreo secvență, să nu ratez un detaliu, să nu-mi scape vreun înțeles, deoarece domnul Ujică tocmai a confiscat unul din cele mai sensibile subiecte de istorie recentă românească (cine mai poate relua prea curând un film documentar despre Ceaușescu), a consumat în gol muniția (adică imaginile inedite de arhivă) și a ratat impecabil ținta (adică tocmai “autobiografia” lui Ceaușescu).
Inevitabil, în sala de cinema, altfel tăcută, se încrucișează întrebări, se șoptesc comentarii, se chicotește. Captați fără scăpare de emoția intrinsecă a imaginilor documentare ce le arăta universul în care trăiseră nu demult, sau de la care li se trăgea lumea în care tocmai supraviețuiesc, spectatorii români de după 20 și ceva de ani de la evenimente vor să înțeleagă, să știe, să priceapă cine erau aceia de pe ecran, în ce ocazie, când, de ce? Nici un răspuns, nici un ajutor în afară de propria memorie, subiectivă și limitată. Filmul începe frumos cu lungi secvențe ale înmormântării lui Gheorghe Gheorghiu Dej, acum 45 de ani. Dar câți dintre electorii români din 2010 mai știu cine a fost Ghiță Dej? Falsa autobiografie curge apoi într-o ordine oarecum cronologică. Avem parte apoi de secvențe cu Ceaușescu însoțit de un personaj despre care doar cei cu studii istorice pot ști că era Chivu Stoica (dar ce funcție avea el?), sau alte figuri care atârnau în anii 60 de pereții claselor (Sălăjan parcă era o stație de metrou sau un general?), atunci când unii dintre spectatorii de azi erau în școala generală. Extrem de puțini români adulți ai anului 2010 îl mai pot recunoaște astăzi pe Alexander Dubcek – liderul ceh al Primăverii de la Praga, ce apare alături de Ceaușescu într-o secvență nejustificat de lungă, cum la fel de nejustificate sunt și interminabilele imagini cețoase cu urșii și cerbii vânați atunci ca și acum de potentații zilei. Câți dintre românii care nu au urmărit telejurnalele ceaușiste la o vârstă a înțelegerii l-au mai putut deosebi în film pe Mao de Kim Ir Sen, tot așa cum dacă este limpede că femeia din caleașca escortată călare nu putea fi decât Regina Angliei, oare câți i-au recunoscut pe Brejnev, pe Nixon sau pe Jimmy Carter, fie acesta și pe peluza Casei Albe?
Șirul cronologic convenit la începutul filmului se rupe undeva în timpul anilor 70, atunci când Ceaușescu aniversează mai întâi 60 de ani și apoi 55, când nu se mai știe dacă tezele ideologice din iulie 1971 au fost înainte sau după vizitele din China și Coreea de nord, când anume a fost uns președinte de Ștefan Voitec (își mai amintește cineva de unicul personaj cu cioc din marea nomenclatură), dacă kitsch-ista reprezentație de istorie în aer liber cu Amza Pellea în rolul lui Baiazid a fost înainte sau după respectivele teze ș.a.m.d. Din fericire, drama de înțelegere a spectatorului român al filmului documentar al domnului Ujică este spartă din când în când de imaginile irepresibil de comice cu Mneaiei jucând volei în capot și papuci, cu Mnealor zbenguindu-se la munte sau la mare sau în fine cu Mnealui gesticulând în zig-zag în cercul restrâns al unui CEPEX din care doar Mneaei își putea permite să-și arate exasperată, plictiseala. Așteptam, dar au lipsit, secvențele din vizitele africane (cu popularul slogan Ceaușescu – Bokasa!) purtătoare de un neiertător ridicol și umor, dar m-am bucurat în schimb să descopăr contrastul dintre fața crispată de furie a lui Ceaușescu la întâlnirea cu un Gorbaciov relaxat și chiar zeflemitor.
Păcat de ideea și de efortul înglobate în film. Un foarte scurt insert explicativ în colțul ecranului privind evenimentul și data lui, cu numele personajelor principale, împreună cu o logică cronologică a scenariului (oare a existat așa ceva?) ar fi făcut această producție, incredibil de lăudată de unii critici, nu numai accesibilă, dar și atractivă chiar și pentru tinerii sub 50 de ani. Abia atunci ar fi putut să înțeleagă singuri ceva.
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) în științe militare, a fost ofițer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist PSYOPS in Statul Major General. A efectuat misiuni NATO în Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară în România și Statele Unite. Din 2007 este colaborator al “Ziarului de Duminică” și al revistei “Flacăra”, iar din 2010 al revistelor “Istorie și civilizatie” și “Historia”.