Andrei Pleșu – Neliniști vechi și noi. Editura Humanitas.
„Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor și constat că problemele dintotdeauna ale vieții omenești au fost evacuate. Despre dramă se vorbește mai curând în cheie telenovelistică, despre suferință, în cheie clinic profilactică, despre idealuri și reușită – în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de «manuale» care ne învață (în doi, trei, sau zece pași) cum să obținem bunăstarea lăuntrică și succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenția noastră, reflexivitatea noastră au alte priorități. Dincolo de o generală nevoie de «rețetar», viața noastră interioară e pustie, amuțită de urgențe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorități sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică.
Am ajuns să evacuăm din spațiul nostru de comunicare tot ce privește tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferințele, iubirile, spaimele noastre o întrețin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne rușinăm să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile și neliniștile noastre.”
„Ca și în alte rânduri, Editura Humanitas e principalul vinovat pentru apariția acestui volum. Ideea a fost să adăugăm colecției de texte intitulate Despre frumusețea uitată a vieții un fel de al doilea volum, cuprinzând o selecție din ce-am mai scris în ultimii patru-cinci ani. Mi se reproșează – și îmi reproșez eu însumi – că propun adesea cărți făcute din bucăți, cărți-antologie, de fapt re-pubicări ale unor articole deja apărute. În cele din urmă, am ajuns să mă împac cu această «marcă» a scrisului meu. În definitiv asta sunt: un publicist. Nu mă obligă nimeni la hărnicie gazetărească, nu-mi interzice nimeni să pun pe masă ample tratate academice. Dar împrejurările, firea mea și soarta m-au pus în situația de a asuma «actualitatea» ca pe o materie primă provocatoare, deloc neglijabilă. Așa că ce să mă mai rușinez, ipocrit, de operele mele «minore». «Nici cea mai frumoasă fată sub soare – se spune – nu poate da decât ce are.» Pesemne că «lotul» meu (adică limita mea) e fragmentarul, imediatul, osânza cotidianului. Sigur că pot să-mi găsesc scuze: am fost nevoit, uneori, sa scriu – vorba profesorului meu Ion Frunzetti – «efemerinde». Alteori, am abuzat de o prea rapidă reactivitate. În sfarșit, aș putea elabora pe marginea spiritului vremii, care nu mai lasă răgaz nici pentru scrierea, nici pentru lectura unor opuri «catedratice» de sute de pagini. Hermann Hesse a fost profetic: trăim în «epoca foiletonistică». Dar, una peste alta, nu văd de ce m-aș da drept altceva decât sunt. Asta am scris, asta public. Daca, pe de lături, mai apuc să produc și câte o lucrare «legată», cu atât mai bine. Dar ar fi ridicol să afișez «pe piață» un aer frustrat, melancolic, de «mare» autor, care «s-a risipit», care și-a ratat «vocația» în mărunte prestații conjuncturale. Prin urmare, sunt resemnat, fără amărăciuni pompoase. Și dacă voi găsi cititori receptivi, dacă voi reuși să stârnesc, episodic, oarecare interes intelectual, sau oarecare plăcere a răsfoirii, voi fi mulțumit.
O problemă am, totuși: în faza ultimă a alcătuirii acestui volum, flancat, ca întotdeauna, de asistența competentă, subtilă și răbdătoare a doamnei Lidia Bodea, mi s-a părut că anumite texte sunt prea conjuncturale. Adică se referă la oameni, întâmplări și circumstanțe care, peste zece-cincisprezcce ani, vor fi lovite de irelevanță. În acest caz, ele nu vor mai avea decât rostul unor documente de arhivă, utile celor care, eventual, vor cerceta epoca de azi a României și a veacului. Tot e ceva. Pe de altă parte, orice carte implică un potențial de uitare și de eșec, pe care autorul trebuie să și-l asume.”
Textele volumului au apărut inițial în Dilema veche și pe blogul ziarului Adevărul.