Dublă premieră la Teatrul Național din Cluj: montarea uneia din ultimele lucrări ale lui Eugène Ionesco, piesa mai puțin jucată  „Ce nemaipomenită aiureală !” (în original  „Ce formidable bordel !”), și întâlnirea cu Silviu Purcărete, aflat pentru prima dată în calitate de regizor la prestigioasa instituție. „Am venit cu plăcere, cu emoție și intimidat de insistența cu care am fost invitat să lucrez” – a declarat acesta. Interesant este că plăcerea și emoțiile inițiale s-au concretizat într-un ritm de lucru infernal: doar trei săptămâni și jumătate de repetiții pentru a realiza un spectacol absolut grandios.

Scrisă în 1973 și jucată la Paris în același an, piesa este considerată de critici drept o chintesență a întregii dramaturgii ionesciene, o ilustrare exemplara a poeticii sale teatrale. Se regăsesc aici temele predilecte ale creației lui Ionesco: singurătatea, izolarea, obsesia morții, marea forță motrice a operei sale, alături de elementele formale ale modalităților teatrale exersate în piesele din tinerețe – dezagregarea limbajului (Cântăreața cheală), multiplicarea aberantă a obiectelor / personajelor invazive (Scaunele). Despre importanța piesei în biografia artistică a autorului vorbește și faptul că aceasta i-a inspirat singurul său roman, „Însinguratul”, apărut tot în 1973. Nu este o simplă coincidență, ci o obsesie, de vreme ce Ionesco mărturisește următoarele: „Am impresia că istoria, așa cum este, adică teribilă, tragică, inadmisibilă e un soi de farsă pe care o joacă Dumnezeu oamenilor. E sensul sfârșitului, nu al Însinguratului, ci al Acestei nemaipomenite harababuri, piesa care mi-a inspirat Însinguratul ” .

Personajul principal este o altă ipostază a mai vechilor săi eroi, Beranger sau Jacques, de această dată numit, pur și simplu, Personajul cu P mare. Moștenitor al unei sume mari de bani, el vine să se instaleze într-o locuință unde vrea să își trăiască în liniște anii de pensie. Numai că aici este înconjurat cu o simpatie sufocantă de colocatari (proprietăreasa, doamna cu cățelul, soțul ei, ofițerul rus alb). Planul real este superficial, pentru că el glisează brusc în cel oniric. Personajele se multiplică în jurul său în cele mai stranii și neașteptate ipostaze, ca într-un coșmar pe care cu disperare încearcă să-l înțeleagă. Încă din prima secvență, spațiul scenic este populat cu manechine, un fel de còpii ale adevăraților eroi care se învârtesc cu dezinvoltură printre ele. O lume în care umbrele nemișcate și trupurile vii, palpitânde, se amestecă într-un amalgam fojgăitor, ca într-un ritual magic al înmulțirii și multiplicării.  În jurul Personajului, totul este neclar, angoasant, agresiv până la violență fizică. El asistă neputincios la proliferarea obiectelor, a cuvintelor, a vocilor, a inșilor de diferite condiții. Și abia în final, Personajul singuratic are revelația că „această lume magnifică și teribilă totodată este un miraj, o farsă pe care o joacă Dumnezeu omului”, un joc al lui Dumnezeu în care intrăm, de fapt, cu toții rămânând, ca și autorul, cu întrebarea: „… Unde s-a dus ceea ce a trecut, unde s-a dus istoria, unde s-au dus toți acei oameni, toate acele orașe, toate acele evenimente care jalonează istoria.”

Așa cum spuneam, în spectacol asistăm la o multiplicare a personajelor, actorii realizând un adevărat tur de forță pentru a intra și a ieși succesiv în/din diversele roluri. Sub bagheta lui Purcărete, ei fac o demonstrație de talent și profesionalism, într-un spectacol total, de o remarcabilă forță și expresivitate; cântă, dansează, execută cu incredibilă virtuozitate acrobații într-un ritm debordant, veritabilă tornadă scenică. Secvența bătăii din bar este antologică, amintind de celebra scenă din „7 păcate”, John Wayne al scenei clujene fiind admirabilul Ionuț Caras. Viva la muerte ! strigă acesta impetuos, revoluționar exaltat, ducând absurdul la limita sa extremă. Alături de el, Irina Wintze, Anca Hanu, Romina Merei, Patricia Brad, Ramona Atănăsoaie, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Silvius Iorga și Matei Rotaru dau măsura valorii echipei Naționalului clujean, despre care regizorul declara: „Spectacolul se bazează foarte mult pe libertatea și inventivitatea trupei, formată din oameni fermecători și talentați”.

L-am lăsat special la urmă pe Cornel Răileanu, în rolul Personajului, a cărui interpretare mi-a amintit de cea a lui Radu Beligan, cu ani în urmă, pe scena Teatrului de Comedie din București, în „Rinocerii”. S-a spus atunci că Beranger nu poate fi altfel decât l-a imaginat Beligan. Jocul bogat în nuanțe al lui Cornel Răileanu, de o expresivitate copleșitoare, mă îndreptățește să fac aceeași afirmație. Personajul, acest om atât de singur în mijlocul semenilor săi, naiv și dezarmat, onest și inocent își găsește în actorul clujean interpretul ideal.

„Ce nemaipomenită aiureală” este cea de a treia piesă de Ionesco pe care Silviu Purcărete o pune în scenă, celalte două fiind „Macbett” la Royall Shakespeare Company și „Regele moare”, spectacol realizat de Les Arts et Mouvants. Regizorul este secondat de echipa lui de colaboratori apropiați, scenograful Dragoș Buhagiar și compozitorul Vasile Șirli. Întrebat la conferința de presă ce aduce nou această montare, regizorul a răspuns ironic: „Nu aduce nimic nou. Vreau să-mi  rămân fidel mie însumi. Nu am ales această piesă pentru a experimenta ceva, ci pentru a pătrunde mai adânc în interiorul universului lui Eugène Ionesco“. Rezultatul este pe măsura reputației lui Purcărete, un spectacol cu totul impresionant, despre care se va vorbi cu siguranță la festivalurile și  competițiile dramatice viitoare.

“…sunt la fel ca toata lumea, ca toata lumea acestor vremuri: sceptic, dezamagit, obositor si obosit, traind fara vreun tel, lucrand cat mai putin posibil – doar pentru ca esti nevoit s-o faci – in fine, cu o usoara inclinare spre bautura, mijlocul sigur ca sa scapi din cand in cand de amaraciunea si dezgustul coplesitor.”