Nepovestitele trăiri ale templierilor români/ de Adrian Voicu

Adrian Voicu s-a născut în 1970 la Nehoiu, în județul Buzău. La 25 de ani a devenit inginer, după studii militare și tehnice la Breaza, Brașov și București. Revista Viața Studențească i-a găzduit primele încercări literare, la sfârșitul anilor 1980. A debutat cu volumul de proză “Joi seara, în parcare” (2007) urmat în același an de cartea “Între două decolări”. A publicat în revistele culturale Apollon (2007), Luceafărul (2009) și Argeș (2010). Este laureat al premiului special pentru proză decernat în 2009 de Festivalul de Literatură “Lili” al Asociației Scriitorilor București. În 2010, în volumul colectiv “Premiile Lili – Antologia Festivalului de Literatură Lili” – Ediția I, reeditează două capitole din “Decolări”. Este prezent în spațiul virtual cu site-ul de autor www.adrianvoicu.ro și cu blogul personal: www.blog.adrianvoicu.ro

“Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc în perioada cavalerilor, iar pe templieri i-am iubit de-a dreptul. Cred că, urmărind teoria sufletului veșnic călător prin trupuri efemere, sufletul meu păstrează în adâncurile sale o parte foarte vie adusă tocmai din acele vremuri.”

Berilă – valah , Pișta Massy – ungur și Kremvurșt von Schlitz – sas bat Europa de la curțile lui Filip cel Frumos și Clement al V-lea până dincolo de Prut, ajutându-l pe Basarab Întemeietorul să câștige lupta de la Posada. Ei trăiesc intens zorii frământatului secol XIV și scriu o istorie al cărei deznodământ ne este astăzi foarte bine cunoscut, adăugându-i însă la fiecare pas detalii surprinzătoare. Cei trei încearcă să-l salveze de la moarte pe Jacques de Molay, se întâlnesc cu Dante, cu Romeo și Julieta (pe care îi salvează), cu meșterul Manole și cu eroii Mioriței, însă faptele lor nu sunt stingherite de tragismul acestor povești, iar rezultatele acestor întâlniri sunt spectaculoase și neașteptate.

Expresia “templieri români” nu trebuie să trimită gândul cititorului la simboluri și ritualuri masonice. Povestea țesută în ritm alert de Adrian Voicu ne înfățișează trei cavaleri cărora ficțiunea nu reușește să le risipească deloc aerul de autenticitate. Atmosfera degajată și plină de umor a acestui roman anunță o voce puternică a literaturii române contemporane, cu un stil incontestabil și cu o extraordinară capacitate de a țese intrigi.

II…

Unde se întâlnesc regele și cardinalul

- Cheamă‑l degrabă pe cardinalul de Bará ! îi porunci regele credinciosului său câine de pază, Gell de Douche. Trebuia să fac asta de‑alaltăieri, de când mi‑ai spus, dar am crezut că onorabilele fețe bisericești au avut mai multă trecere în sânul Ordinului. Hai, du‑te, du‑te ! îl expedie regele pe lacheul favorit.

Pentru câțiva bănuți de aur în plus, de Douche ar fi fost în stare s‑o recunoască de eretică și pe nefericita care l‑a adus pe lume. Filip îl folosea pe nemernic după bunul său plac la cele mai cumplite ticăloșii, iar închiderea celor mai de seamă cavaleri din rândurile Soldaților lui Hristos era într‑o mare măsură rezultatul uneltirilor și mărturiilor mincinoase ale lui Gell de Douche și ale oamenilor lui.

Cardinalul Flatule de Bará era un tip plinuț, deloc înalt, cu trupul ca un cazan de rufe, deasupra căruia natura glumise și‑i așezase un ceaun în loc de cap. Toate aceste calități fizice erau completate perfect de o fire teribil de răzbunătoare și vicleană peste măsură. Filip îl avea la mână cu niște documente care‑i atestau vinovăția în cazul morții proprietarilor câtorva întinse moșii din miazăzi, de la Mediterana, fapt care‑l transformase pe de Bará în ambasadorul supus al regelui Franței la Avignon. Acest lucru nu‑i convenea defel papei Clement, care nu mai avea nevoie de încă un spion al regelui în curtea sa. Gurile rele spuneau că singurul locuitor din Avignon care nu era în slujba lui Filip ar fi fost papa, dar că nici măcar el nu băga mâna în foc pentru asta. Desigur, erau glume anume aruncate pentru a‑l îmbolnăvi și mai rău pe Clement de inimă rea.

- Sire, încercă de Bará o reverență, dar, ca de obicei, din cauza burții imense și a neostoitei pofte de mâncare care‑l chinuia zi și noapte, mai ales de când începuse nebunia cu templierii, scăpă o mare bășină.

- Cardinale, te‑am rugat de‑atâtea ori să nu mai mănânci peste măsură înainte de a te chema. Mai ales varză cu pește ! pufni Filip căutând o fereastră deschisă.

- Iertare, Majestate ! se tângui Flatule. Oboseala și rapoartele mărturiilor din ultimele zile îmi dezleagă pofta mâncării, clipi el aproape rușinat.

- Mi‑e teamă, râse regele, să nu plesnești precum un purcel uitat pe cărbunii încinși și să mă umpli de rușine cumplit mirositoare, preasfinte de Bará ! De aceea îți interzic să încerci să te mai apleci. Așa vom fi amândoi în siguranță. Filip cercetă aerul cu ascuțimea nasului, prinse curaj și dădu un ocol mesei grele, superb meșteșugite, din stejar de Nevers. Dragul și bunul meu cardinal, începu el mieros, așezându‑se pe jilțul primit cu trei săptămâni în urmă de la magistratul din Genoa. Știai ce pun la cale rebelii templieri care se ascund prin gunoaiele Parisului ?

Ca lovit de Zeița Tusei, cardinalul începu să dea din el tot felul de zgomote, inclusiv pe orificiul provocator de mirosuri nebănuit de urâte.

- De Bará, o să pun meșterii de la palat să‑ți croiască un dop uriaș pentru curul din care dai numai nenorociri ce spurcă aerul din juru‑mi. Cum de nu te omoară mirosul ? se crispă Filip de‑a dreptul, apucând evantaiul parfumat și lovind aerul mai iute decât picioarele unui iepure fugărit de ogari.

- Iertare, Majestate ! Deh, bătrânețea… Nu‑mi mai țin în­cu­ie­torile ca acum patru decenii, se aoli cardinalul căutând spre par­doseală.

- Lasă, nu te mai necăji ! Am oameni care au putere să jure pe Sfânta Biblie că încă mai ai bucurii la tinere aflate la mai puțin de‑un sfert din anii sfinției tale, râse Filip tot mai cu poftă, pe măsură ce observa că fizionomia porcină a cardinalului se îngălbenește. Prin urmare, își reveni regele brusc, știi au nu știi despre acțiunea de recuperare a osemintelor înalților templieri și transformarea lor în moaște ? Evident că nu ! Nu e în interesul sfinției tale !

De Bará se foi vizibil în scaun, abia ținându‑se să nu mai scape o salvă printre buci.

- Pe cei patruzeci și ceva de sfinți, bolborosi el încetișor – niciodată nu știuse cu exactitate câți sunt. Nu o să mai amestec varză rumenită cu grăsime de porc, pește copt la ceaun și azimă de tărâțe tocmai scoasă din vatră. Doamne‑Dumnezeule Atotputernic, îndepărtează‑mi rumenirea verzei din priviri și gândul peștelui aburind din nevolnica‑mi minte, că mă îneacă apa ce‑mi inundă gura și o poftă neostoită îmi macină măruntaiele…

Gândurile‑i pașnice și total nepotrivite cu agitația regelui își găsiră prematur și nedrept sfârșitul în întrebarea furibundă a lui Filip :

- Dar despre o organizație secretă zămislită din templierii scăpați de regala noastră judecată îmi spui ? Lăsă un scurt răgaz, preț de o umflare a imensei burți bisericești… Știi ? izbucni regele nervos, dând o lovitură zdravănă masivei mese din stejar de Nevers.

Ruptura din visare, cantitatea de bunătăți îndesată în trupul cardinalului și sperietura grozavă pe care o trăsese acesta la izbitura regală aplicată mesei făcură ca bătrânul robinet de cur să scape un mare și prelung tunet otrăvitor.

- Flatule ! exclamă disperat regele, bătând de zor cu evantaiul. Garson ! strigă spre pajul care avea spre întreținere și aerul din încăperea regală. Împrospătează atmosfera degrabă, sau unul dintre voi va sfârși lângă nemernicii de templieri !

Pajul se precipită către un dulăpior de lângă cămin, luă doi pumni de levănțică uscată o săptămână pe sobă, doi de mentă preparată în același fel și le dădu pradă flăcărilor.

- Aaa… își înfoie Filip nările regale. Se apropie circumspect de cardinal și, privindu‑l ascuțit, îl întrebă : Deci ? Înțeleg că ai dat răspunsul cu ajutorul curului, nu? Știam că habar nu ai de asta. Degeaba îmi golesc puținul vistieriei către voi – nu sunteți în stare de nimic ! Iscoadele voastre nu valorează nici cât un șobolan căzut în Sena. Iar voi – nici atât !

- Sire, încercă de Bará să mai reducă din handicap, dar fu întrerupt.

- Cardinale, ai trei zile, hai, maxim o săptămână ca să‑mi afli cine sau ce este Sabia Domnului. Dacă nu, o să‑i vizitezi pe cei pe care i‑ai scurtat de cap ca să le iei pământurile. De Douche ! își strigă el lacheul, semn că de Bará era liber să‑și elibereze băierile curului în altă parte.

Bineînțeles, când făcu plecăciunea mai emise un tremolo, însă, har Domnului, reuși să gâtuie sunetul și să lase în urmă doar mirosul copleșitor.

Ajuns în căldurosul iatac din apropierea catedralei Notre Dame, unde vicarul de Fazat își mai făcea din când în când de cap cu vreo fetișcană dispusă la iertarea păcatului de a se fi născut săracă și flămândă, începu să se gândească la ce avea de făcut ca să‑și păstreze integritatea corporală. “Nu mai târziu de două ceasuri trebuie să trimit carte către Papa de la Avignon, în care să‑i comunic despre noua conspirație a templierilor, de le‑ar șterge Atotputernicul existența în vecii vecilor”, gândi de Bará așezându‑se pe un scaun care gemu sub apăsarea cardinalului. “Amin !” punctă el făcându‑și cruce. “Lucrul cel mai însemnat rămâne acela că Filip va fi neîndurător cu fețele bisericești. Trebuie să‑l iau pe de Fazat la întrebări. Cum de știe regele mai multe decât noi, care am înțesat toate știoalnele Parisului cu iscoade ?” Nu‑și termină bine gândul, că vicarul năvăli în cameră agățat de țâțele vesele ale unei tinere ce părea a dori un culcuș și o masă caldă.

- Eminență ! aproape că țipă vicarul și împinse cu un gest reflex frageda făptură afară din câmpul vizual al cardinalului.

- Niciodată nu m‑am îndoit de gusturile tale, de Fazat. În schimb, am început să mă îndoiesc serios de loialitatea ta. Preacurvia și desfrâul au lăsat să‑ți fie cucerită ființa de lene și nebăgare de seamă.

- Preasfinte, eu… niciodată… se bâlbâi de Fazat și‑i pupă mâna întinsă.

- Vicare, păstrează pentru tine vorbele astea mai goale decât o carafă de vin luată de la gura‑ți într‑o zi de vară. Spune‑mi dacă vreuna dintre iscoadele din cartierele mărginașe a raportat ceva legat de o organizație secretă a templierilor care au scăpat de la întemnițare. Răspunsul fu un șir poticnit de litere nevolnice, așa că de Bará reteză cu un gest scurt bâlbele vicarului și hotărî activitatea din viitorul imediat : Văd că te‑am prins nepregătit pe partea asta. Sper totuși că n‑ai fost într‑atât de neinspirat încât să lași fata aia cu cărnița fragedă să plece.

De Fazat își montă un zâmbet draconic pe fața de viezure‑n călduri și se precipită către ușa camerei.

- Ah ! își aminti cardinalul ceva plăcut. După ce‑o aduci pe fătucă s‑o spovedim, dă o fugă la Potol la Greu, că au o varză de‑ți seacă gura de apă și‑ți leșină mațele de poftă.

- Îndată, Eminență ! execută vicarul o plecăciune scurtă și dispăru din decor.

“Ia să ne așezăm noi mai comod lângă fooc”, își zise cardinalul îndreptându‑se către jilțul cu perne moi de lângă șemineul ce trosnea de sănătate. Pârâiturile se amestecară cu nestăvilitele sunete din uriașul posterior, prevestind o mare jale pentru nări. “Da, da, avea dreptate Majestatea Sa ! Îmi put îngrozitor arderile interne !” aprobă el zâmbind cruda realitate. “Ce bine că io m‑am obișnuit… hă‑hă !”

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Allfa