Mirel Bănică
Nevoia de miracol
Fenomenul pelerinajelor în România contemporană
Editura Polirom
Postafață de Sorin Antohi.
Patru ani, douăzeci și două de pelerinaje individuale, plus două pelerinaje in grup, cu microbuzul, la mânăstiri din Dobrogea, din împrejurimile Bucureștilor, de la Iași, Suceava sau Nicula. Adevărate studii de teren, elaborate în urma discutiilor cu persoane implicate direct și indirect in organizarea pelerinajului, preoți, jurnalisti, forțe de ordine, pompieri, comercianți de obiecte religioase si, desigur, pelerini. Rezultatul este un volum fascinant care abordeaza universul pelerinajului prin mai multe chei de interpretare: rândul de așteptare, hrana rituală, femininul arhetipal, mass-media, politica și pelerinajele, miracolele și minunile, turismul, religia populară. Prin toate acestea, autorul – care afirma flaubertian: le pèlerin, c’est moi! – ne dezvăluie o Românie profundă, reală, fără fard și iluzii deșarte.
„Mirel Banică ne-a dat un cuprinzator si emoționant portret colectiv al pelerinilor români creștin-ortodocsi din România ultimilor ani – scrie Sorin Antohi. Bibliografia despre pelerinaje se îmbogățește cu o lucrare solidă de antropologie a practicilor religioase, construită ca un documentar riguros al observatiei participative, completată de o sectiune teoretică asumat introductivă, dar in care întâlnim destule pasaje analitice utile si întrezărim reflectiile viitoare.”
Iată câteva idei ale autorului:
Pelerinajul pune în relație sufletul și corpul. Multe întâmplări de pe teren sunt adesea bulversante. Nu o dată am fost martorul unor scene pe care, oricât am încercat ulterior, nu am reușit să le explic rațional. Cum aș putea să redau momentul în care o femeie mărunțică, de nici 45 de kilograme, intrând în „zona de sacru” a unei racle, a dat dovadă de o forță herculeană și a aruncat în lături ca pe niște surcele doi jandarmi voinici? In tot acest timp, scotea niște sunete care nu păreau a fi din lumea aceasta… Au fost mai multe scene de acest gen la care am asistat, dar am evitat cu bună știință să le descriu.
Cât despre pelerinii aflați în rândul de așteptare sau adunați ca o mare
in poienile de la Mănăstirea Nicula sau Prislop, am încercat să-i văd ca pe
niște oameni, pur și simplu, nu doar ca pe niște obiecte de studiu. Nu aș dori
să fiu greșit înțeles, dar faptul că am fost un pelerin printre pelerini a avut
efecte benefice. Poate și din această cauză unii dintre ei s-au deschis atât
ie mult în dialog, stabilindu-se o comunicare (și comuniune) reală.
Nu poți fi observator al faptului religios fără să respecți modul mistic,
aeori superstițios, de trăire spirituală a celui de lângă tine. Trebuie să
să crezi alături de el, falsul în credință nu se acceptă, oamenii îl simt din
instinct. Nu poți mima nici comuniunea. Numai că specialiștii din științele
r.ale nu prea sunt de acord cu acest mod de a percepe lucrurile. De ce?
Pentru că în general ei văd credința personală ca pe o frână în cercetarea
și înțelegerea empirică a unei probleme. (…)
Am văzut fidel reflectate în pelerinaje, ca într-o oglindă plimbată de-a lungul României, efectele brutale ale schimbării de după 1990: dezindustrializarea forțată, îmbătrânirea accelerată a satelor, efectele migrației masive, persistența memoriei comunismului. Într-un cadru extins, pelerinajul este ilustrativ pentru înțelegerea noțiunii de identitate în cadrul mai larg al globalizării. Cum altfel aș fi putut să înțeleg prezența unor grupuri compacte de imigranți români alungați de lipsa de perspectivă din țara lor tocmai în Spania sau Italia, care aleg să-și planifice vacanțele anuale astfel încât ele să coincidă cu hramul (sărbătoarea) de la Nicula sau Iași? Ei înșiși recunosc că fac acest lucru pentru a „nu uita cine suntem, pentru a rămâne români” – citez din memorie.
Pelerinajul, în forma sa actuală, este un răspuns prompt și neașteptat, chiar și pentru Biserica Ortodoxă, prin amploarea și intensitatea sa, la schimbarea socială ce a urmat căderii comunismului. Căderea acestuia și tranziția brutală care a urmat au fost un șoc enorm, ca și cum întreaga populație s-ar fi regăsit amețită după primirea unui „ciocan în cap”, ciocanul Istoriei neiertătoare. Un alt sistem global, cu relații globale, un alt tip de relații între oameni – un fenomen social total deci. O mare parte din populație, mai ales cei din fosta clasă muncitoare, a fost aruncată într-o lume derutantă și lipsită de sens, fără repere și balize existențiale. Oameni care au crescut și s-au maturizat într-o societate comunistă fără educație religioasă „oficială” în școli, fără prezența religiei în mass-media, în care simpla procurare a unei Biblii era o aventură. Iar dacă aceste lucruri se mai întâmplau pe ici, pe colo, faptul era tolerat în numele legitimării național-comunismului oficial al statului.
In mediul rural, oamenii au supraviețuit mai bine, legați de o ortodoxie mai apropiată de natură, hrănindu-se cu ultimele resturi ale civilizației tradiționale. Sociologia practicii religioase rurale a evidențiat afinitatea și legătura sensibilă care există între viața religioasă, în special cea liturgică, și modul de viață „rural”. Respectul arătat tradiției religioase implică permanență, stabilitate și repetivitatea ciclurilor temporale. Această stare de lucruri se apropie astăzi de final.