Anii 1970 au fost, pentru mine și cei din generația mea, anii marilor filme americane care, slavă Domnului, pătrundeau în România – alături de marile filme rusești, de altfel –, ceea ce nu avea să se mai întâmple în deceniul următor.
Nu e nevoie să-mi consult jurnalul de adolescență, să intru pe Internet sau să-l sun pe cel mai bun prieten al meu, care e doctor în filme, îl sun la 12 noaptea, obsedat de un lapsus, și-l întreb direct, fără să zic măcar „Alo!”, „Actorul cu ochi transparenți care a jucat în…” – „Ray Liotta”, mă întrerupe el, și eu zic „Mersi” și închid – nu, că „Mersi” zic totuși. Dar nu am nevoie de el ca să recit la repezeală câteva titluri: „Floarea de cactus” – o comedie delicioasă cu Goldie Hawn și Walter Mathau în care Ingrid Bergman își dă măsura dansând în discotecă, „Desculț în parc” – cu Redford și Jane Fonda, dar și cu un inedit Charles Boyer în rol de Don Juan tomnatic, film la care mă tăvălesc pe jos de râs de fiecare dată la scena cu instalatorul de telefoane picat între cei doi soți nervoși, care-și transmit prin intermediul lui mesaje glacial-tensionate, până când ăstuia încep să-i tremure mâinile și pleacă de-acolo ca din pușcă.
Pe urmă „Fluturii sunt liberi” – o romanță emoționantă cu aceeași Golide Hawn și cu Edward Albert, care a luat Globul de Aur, pe bună dreptate, de neuitat scena de la început cu scrumiera, pe care ea o mută și el scrumează pe masă, și ea zice „Da’ ce, ești orb!?”, iar el răspunde simplu: „Da”.
Apoi „Drumul spre glorie” – cu viața lui Woodie Guthrie, tatăl folkului american, „Sindromul chinezesc”, primul mare film anti-atomic, cu Jane Fonda și Michael Douglas – am trecut deja la filme grele, de atitudine civică, „Întoarcerea acasă” – în care l-am văzut prima dată pe Jon Voight, alături de aceeași Jane Fonda (care a luat aici unul dintre cele două premii Oscar ale sale), peliculă care a rămas pentru mine cel mai tare film anti-războinic datorită economiei de mijloace, că dacă dai soldați cu mațele scoase-n junglă e mai ușor să impresionezi, „Ziua cea mai lungă” – cu debarcarea din Normandia și jumătate din marii actori americani, „Tunurile din Navarrone”, pe care l-am revăzut de câteva ori pentru o mutră a lui Anthony Quinn, care se face că-i trădează pe ai lui, jucând un rol patetic și creând astfel o diversiune, pentru ca la urmă, când comandoul lui scapă cu bine, unul să-i spună: „Ai fost mare, caporale!”, la care Anthony Quinn strânge buzele și face din mână un semn cu semnificația clară „Se putea și mai bine…” Sau teribilul „Și caii se împușcă, nu-i așa?”. Ei, da, Jane Fonda din nou, e clar că a marcat epoca.
Dar nu atât de tare ca Gene Hackman! „Filiera franceză” (scena sevrajului, după ce fusese drogat cu forța!), „Aventura lui Poseidon” (predica de pe punte: „Dumnezeu m-a rugat să vă transmit că este ocupat cu niște planuri foarte importante și trebuie să vă aveți singuri de grijă” – tot ce spun, spun din memorie, sunt lucruri care s-au imprimat definitiv!), „Sperietoarea”, cu Al Pacino, năucitoarea „Conversația” (cu un mic efort, cred că aș putea fredona solo-ul de saxofon din final), sclipitorul, emblematicul, arhetipalul „Principiul dominoului”, care a definit mai bine decât orice altceva lumea în care trăim.
Pentru mine, trei sferturi dintre marile filme americane s-au făcut în anii aceia, când, pe de o parte, cinematografia se debarasase de naivitatea anilor 1950-1960, de jocul prea ca la teatru, de actorii care mai degrabă recitau, declamau, decât jucau, de excesul de muzică – cu excepțiile de rigoare, firește – și, pe de altă parte, nu căzuse încă în patima efectelor speciale, a risipei de mijloace și a hiper-realismului.
Și încă un lucru: filmele acelei perioade – nu numai cele americane – spuneau, toate, o poveste. O poveste clară, cu început, conflict, dezvoltare, punct culminant, deznodământ și, de regulă, epilog.
Mărturisesc: eu, și azi, asta aștept de la un film. Și de la o carte, de altfel.