!NFERNUL (III).Vorbește același

După terminarea liceului, mi-am dorit să urmez o facultate. Nu aveam neapărat nevoie de bani, moștenisem o sumă frumușică de la domnul și doamna N.
Totuși, am aplicat la mai multe. Nici una nu mi-a acordat vreo importanță.
Imi plăcea mult literatura, credeam că voi putea urma o astfel de carieră.
Lor puțin le-a păsat.
Mi-am dorit să devin muzician. Știam să cint la vioară, mulțumită lecțiilor pe care mi le băgase pe git doamna N. Nici asta nu a contat prea mult.
Mi-am dorit să mă inscriu in FBI sau CIA. M-am gindit că, la această cantitate imensă de ignorare, aș putea să devin agent special, spion sau ucigaș profesionist.
M-am prezentat la un birou de recrutare. Am făcut mai multe teste.
Pină la urmă am fost incadrat intr-un stagiu de pregătire de 6 luni.
Apoi mi-au făcut din nou teste.
Am obținut un fel de diplomă. Mi-au spus că deocamdată țara nu are nevoie de mine. Că ar fi mai bine să imi găsesc o slujbă normală și să imi fac o familie. Dacă apare ceva, mă vor căuta ei.

In aceste condiții, cariera mea părea compromisă.

Mi-am dat seama că nu de o meserie aveam nevoie, ci de un scop nobil. Trebuia să fac ceva măreț, ceva care să mă scoată din anonimat.

Mai mult, trebuia să fie ceva nobil, trebuia să fie un act de caritate maximă.

Cea mai mare și mai importantă faptă generoasă care ar fi fost vreodată făcută pe această planetă, pentru această planetă. Pentru această rasă imbecilă, incapabilă să iși administreze un tratament pentru propria boală.

Trebuia să scap eu lumea de viruși. Să vindec acest organism bolnav.
M-am hotărit să mă fac asasin plătit pe cont propriu. “Gindește singur, acționează singur”. Mi-am zis că este o deviză bună pentru cineva din branșa asta.
Am căutat pe Internet articole. M-am documentat.
Nu exista nici un congres al spionilor sau al asasinilor plătiți. Ciudat.
Nu există nici o bursă a victimelor. Ceva de genul Mr. X, lichidare, 50.000.
Ca să-ți faci bine meseria, trebuie să fii un om informat.
Mi-am dat seama că am nevoie de un informatician bun, cineva care să poată intra in bazele de date ale CIA și FBI.
Am găsit un informatician foarte bun. Un hacker. Mi-a zis că pentru 40.000 de euro imi sparge toate bazele de date de care am nevoie și imi dă orice informație de care am nevoie.
Pentru a nu intra la bănuieli, i-am spus că sint omul domnului și că anumiți oameni au păcate mari. Unii dintre ei trebuie iertați.
Pentru aceasta trebuie să guste sfinta cuminecătură.
Hackerul a ris și mi-a zis că păcătoși sint peste tot, dar că dacă vreau păcătoși adevărați ar trebui să botez guvernul și politicienii. Și cu acid, dacă se poate.
I-am spus că am bani să-l plătesc. Să-și facă treaba și să nu comenteze.
Peste citeva ore, mi-a dat niște nume și niște adrese. I-am dat banii și a plecat.

Am căutat acele persoane. Erau internate in diferite aziluri de bătrini.
M-am gindit că o fi un fel de acoperire. Am verificat. Nu era. Imi luasem țeapă.
Aș fi putut să le lichidez pe toate, dar nu avea nici un rost. Erau doar niște moși decrepiți, intr-o clinică, fără pază.
Imi luasem țeapă, insă din acel moment aveam deja o misiune și o primă victimă.
L-am găsit pe hacker in 3 zile. Inchiriase o cameră la un hotel din centru. Se distra cu trei pițipoance. Nu-i ajungea una. Ghinionul lor.
Am consumat patru gloanțe. Trei bijuterii pentru doamne. Pentru el, glonțul a fost de intimidare. I-am zburat cocoșelul. I-am explicat că nu are nevoie de el pe lumea cealaltă.
Plingea. Nu se putea mișca și nici nu putea vorbi, il legasem și ii pusesem și un căluș. Ca să il ajut, i-am sfirtecat pantalonii și i-am indepărtat cu grijă resturile organelor genitale.
Am așteptat lingă el și m-am prefăcut că ii cint ceva la vioară. De fapt cintam doar pentru mine, pe corzile mele interioare. Mă liniștea. Intr-un fel cred că-l liniștea și pe el, se oprise din plins.
Am cintat aproape o oră, din Beethoven, pină i s-a scurs tot singele.

Am numit acel an “Anul Beethoven”.
A trebuit să interpretez diferite partituri, in funcție de situație, pentru tot felul de persoane. Pentru acele scursuri care imbolnăveau organismul și așa slăbit al umanității.

Imi plăceau peștii, poponarii, tirfele, mardeiașii de cartier, hoții de buzunare, casierii de bănci, dealerii de droguri. Erau cele mai jalnice și patetice exemplare.

Nici măcar nu aveau demnitatea să moară in liniște, fără plinsete și rugăminți.
Apoi a urmat o intimplare care a avut o mare importanță in viața mea. Mi-a adus și o mare saisfacție, m-am bucurat ca un copil cind, folosind o coardă de vioară, am decapitat o japiță.
O curvă ordinară.
Am cunoscut-o intr-un cazinou. Lucra acolo.
La inceput am crezut că nu mă remarcă nimeni.
Eram acolo să văd secretele norocului. Invățasem la școală că norocul este orb.
La cazinou am invățat că oamenii sint orbi. In special cei care joacă.
Cu toate astea am aflat că și ceilalți pot fi orbiți. Cei care se uită. Supraveghetorii, in special.
Ea a fost prima care m-a remarcat. Făcea parte din specia celor atenți.

Ca să vezi, nu eram chiar atit de invizibil cum credeam, mai erau oameni care mă puteau vedea. Dar n-a fost cazul să imi iau precauții in plus.
După ce am venit vreo două ori pe tura ei, pusese deja ochii pe mine. Văzindu-mă atit de atent și judecind după sumele relativ mici pe care le jucam, iși făcuse probabil ginduri că nu am venit să caut norocul intimplător.
M-am hotărit să o abordez. Am invitat-o la o cafea și după citeva guri ne-am dat seama că știam destule unul despre celălalt.
Eu știam că ea vrea să fure cazinoul și că are o metodă.
Ea știa că eu am venit să fac același lucru și că am suficientă determinare. Am băut cafeaua și la despărțire impărtășeam o soartă și o aventură.

Detaliile le-am pus pe masă la ea acasă. N-am făcut și sex, cu toate că nu era o partidă ce merita refuzată.
Planul ei era simplu. La ruleta la care era crupier, venea un anume domn, un miliardar rus, care juca sume mari de bani.
Ruleta era măsluită, cu siguranță bila era controlată cu un sistem pe bază de magneți.
N-ar fi avut de unde să știe asta, era probabil un secret bine păzit de cazinou, dar observase comportamentul ei in timpul jocului. De obicei, cind rusul miza sume mici ciștiga. Avea de fiecare dată șansă. Parcă ghicea de fiecare dată numerele, ca și cum bila avea o atracție fatidică pentru ele.
Cind insă juca o sumă importantă, intotdeauna pierdea. Și de fiecare dată, ca un făcut, bila se așeza in căsuța de lingă numărul pe care paria domnul.
Mi-am dat seama imediat ce aveam de făcut.
Trebuia doar să pariez rar, diferite sume mici, urmărind numai culoarea sau paritatea numărului pe care punea miliardarul.
In momentul in care paria o sumă consistentă, nu trebuia decit să fac același lucru, dar să mizez pe culoarea opusă sau pe numărul alăturat. Dacă ne ieșea figura de 3 ori, eram bogați.
Deloc, chiar deloc complicat. Pină să se prindă ăia de șmecherie, incasasem deja banii și mă pregăteam să o șterg din cazinou.

Mă așteptam să nu fie chiar așa simplu cu partea asta. Nimeni nu pleacă dintr-un cazinou cu aproape 3 milioane de coco. Adică nu un nimeni așa ca mine.

Intr-o astfel de instituție ești un anonim atita vreme cit n-ai cine știe ce bani in buzunar. Cind pierzi foarte mult, ești o adevărată vedetă, ești cea mai importantă persoană.

De multe ori ești lăsat să ciștigi, fiindcă in lumea cazinourilor jucătorii impătimiți sint cunoscuți. Ei pot pleca mai grei cu unul, două milioane intr-o seară, fiindcă a doua zi vor pierde acolo dublu sau triplu.

Un nimeni ca mine, cu rucsacul plin de bani, este dintr-o dată la fel de cunoscut ca și un milionar adevărat.

Numai că ei știu că un astfel de personaj nu mai revine.
Mă așteptam la asta și pregătisem totul pină la capăt. O retragere glorioasă.

Ca să pot ieși cu banii din cazino, altfel decit pe ușa principală unde probabil m-ar fi așteptat gorilele, pregătite să mă convingă să mai stau puțin și să joc, urma să las banii la baie, intr-un coș de gunoi.
Ea prelua pachetul, ne intilneam după, și plecam fericiți in Polinezia.
Deși nu mă așteptam să fie chiar așa ușor, a fost. Nici n-a fost nevoie să scot pistolul.
Și cu toate că mă gindeam că va fugi cu banii, nu a făcut-o. Destul de ciudat, aș zice.
Am luat impreună avionul pină la Jakarta. De acolo am schimbat două chartere pină pe o insulă din Tahiti. Apoi un vaporaș ne-a debarcat pe o insulă de lux, pe care o inchiriasem in prealabil. De fapt ea, că ea era cu planurile.
De altfel tot drumul pină acolo m-a omorit cu planurile ei și cu viitorul măreț care ne aștepta. Se gindea că banii nu aduc fericirea și că lingă un om de incredere ca mine viața oferă mai mult. A inceput chiar să-mi facă avansuri.
Nu m-am tras inapoi. Imi plăcea. Nu tocmai bine pentru afaceri.
Ajunși pe insulă, mi-am dat seama că raiul nu e intotdeauna o minciună. Am inceput să beau, păpușica imi gingurea la ureche.

Era minunat, aș fi putut abandona totul, dacă plăcerea asta ar fi fost de durată. Erau aproape 20 de persoane, alese pe sprinceană, special să ne facă să ne simțim ca in paradis.
M-am simțit așa pentru citeva ore. Dar minunile nu sint eterne.
In orice caz, am trăit clipe de vis. O seară perfectă. Am băut, am ascultat muzică, am dansat, am făcut baie in lagună, noaptea.
Cerul era de o limpezime nemaivăzută. Pe cer pluteau milioane de nuferi, in apa lagunei luminau milioane de stele.
Am făcut dragoste peste tot. In mare, in nisip, pe șezlonguri. Briza bătea și imi incerca și mai tare punctele sensibile.

Aveam obrazul umed. Aproape că vedeam luna lăcrimind și de undeva din larg, de pe un vas de croazieră, curenții de aer aduceau acorduri de pian. Beethoven.
M-am trezit cu capul greu, a doua zi după prinz, singur pe toată insula. A durat 45 de zile pină m-au găsit. Afacerile astea cu insule de inchiriat merg destul de greu.
Ea imi spusese că rezervase insula pentru 7 zile. Plecase insă a doua zi dimineața, cu toți banii. Probabil nu-i plăcea Beethoven, dar urma să am eu grijă de asta.
Am găsit-o in 49 de zile. Destul de greu și cu multă șansă.
Pentru a fi sigur că ii pare rău, i-am interpretat la vioară cele nouă simfonii ale lui Beethoven.
In timp ce era legată și avea trupul plin de lipitori.
După aceea am invățat-o să cinte. Am ales ceva mai greu, cintatul pe o singură coardă.
Cu toate că era foarte subțire, un mi, coarda a rezistat pină la final.

Cind capul i s-a rostogolit, ochii ei se măriseră ca intr-un extaz absolut.

Beethoven are o mare calitate, impresionează oamenii pină la moarte.

Ar mai fi multe de povestit despre mine. Din păcate, viața mea nu interesează.
Sint un om fără importanță. Cel puțin așa crede lumea. Nu am trezit niciodată bănuieli.
Nici măcar cind am inceput să fur din magazine.
Cu toate că știu că magazinele au camere de luat vederi, pe mine m-au ignorat complet.
Nu ințeleg a cui să fie vina. Am trăsături proeminente, am ochii verzi, sint inalt, am 84 de kg.
Mă consider un bărbat atrăgător, atit pentru femei, cit și pentru bărbați.
Și totuși nimeni, niciodată, nu mi-a oferit ceva de băut intr-un bar.

M-am hotărit să mă schimb. Să nu las lumea să mă copleșească.

Eu am să mă schimb, eu voi dori lumea și lumea mă va dori pe mine.

Eu mă voi schimba și lumea se va schimba impreună cu mine.

Aveam un scop. Mi-am făcut și un plan. M-am hotărit să-l pun in aplicare.

Am hotărit să profit de avantajul meu. M-am gindit că, fiind atit de banal, pot intra fără probleme intr-o bază militară.
Nu am nevoie de prea multe lucruri: haine potrivite, o scrisoare de recomandare și un ID fals.
E simplu.
Acționezi ca la carte.

Iți pui țigara in colțul gurii și te duci la barieră ca un șmecher. Paznicul știe că urmează să vii. Pentru asta trimiți inainte scrisoarea de recomandare. Ceva de genul că organizația Smart Intelligence, afiliată Ministerului Apărării, trimite un cadru pentru specializare in strategii de luptă.
Adică un nimeni trimite un nimeni să invețe un nimic.
Se intimplă mii de cazuri de acest gen, atit de multe incit nimeni nu mai pierde timpul să le verifice.
Paznicul te roagă să-ți scoți ochelarii de soare, se uită la tine, nici măcar nu te vede bine. Zilnic vede sute de cadre militare intrind sau ieșind.
Tu ești doar alt fraier, nu are chef să piardă timpul cu tine, are un telefon important de dat, tocmai și-a adus aminte că trebuie să o sune pe Maxine.
Iți zice că trebuie să stingi țigara, apoi ridică bariera. Nu-i pasă cituși de puțin de tine.
Accesul tău intr-o bază militară de maximă securitate tocmai s-a efectuat.

Eram mindru de mine in clipele acelea. Mă gindeam că perioada mea de anonimat se incheiase. Deja imi vedeam portretul-robot pe monitoarele tuturor agențiilor de securitate din toate statele lumii. Fumam dintr-o țigară și eram pregătit să merg in nemurire. Așa mă bucuram inainte să invirt cheia și să apăs butonul roșu.

Va urma

Fragmente din romanul in curs de apariție la Editura Tracus Arte