“Iluzia e că dragostea se întîlnește, cînd de fapt ea se învață. Se înșeală cel ce pribegește prin viață pentru a se lăsa cucerit. El află, prin scurte înflăcărări, gustul furtunilor din inimă…” – Antoine de Saint-Exupery


Ne-am cunoscut într-un bar de divorțuri.
După ce intrasem în tot soiul de cîrciumi de băut, în baruri albaneze, evreiești, americane, franțuzești, congoleze, baruri în Alaska, în China, în Samoa de Vest, în Samoa de Est, în fața clădirii, în spatele clădirii, pe partea dreaptă a drumului, pe partea despre care ai impresia că e dreapta, baruri musulmane în care se servesc ceaiuri, cafele, sucuri de fructe și unde nu găsești picătură de alcool, dar găsești hașiș sau opiu, baruri de sat, de oraș sau la mare, baruri cu nume, baruri fără nume sau baruri ce nu contează, baruri rock, de manele, jazz, blues, muzică tradițională antileză sau muzică de balalaikă, baruri de zi, baruri de noapte, baruri deschise, baruri închise, baruri de curve, baruri de pirați, de polițiști, de homosexuali, de politicieni, de bogați, de săraci, de indiferenți, de posedați, baruri de băut, baruri de băut și mîncat, baruri de privit, baruri de intrat și ieșit, baruri de intrat și făcut un pipi, baruri unde se bea bine, unde se bea prost sau unde se bea inteligent, baruri de afaceri, baruri de țepe, baruri matrimoniale – ei bine – de data asta nimerisem într-un bar de divorțuri – un bar unde lumea își dădea papucii.

Stătea acolo, cu o cafea rece în față, cu scrumiera plină de mucuri și de șervețele mototolite.
Barmanului nici că-i păsa de ea.
Se smiorcăia jumătate de minut, apoi își sufla nasul, după care gusta din cafea. Părea că își revine, însă cum începea să primească puțină lumină pe chip, o lua de la capăt.
Probabil că dacă ar fi intervenit cineva care să încerce să o liniștească, ar fi trecut peste acel moment și s-ar fi potolit.
Dar nimănui nu-i păsa.
O simplă privire împrejur și înțelegeai de ce.
Toată lumea din bar suspina.
Lucru normal pentru un loc în care fericirea se împărțea în două părți inegale.
Din cînd în cînd mai ieșea cineva, grăbit și cu un zîmbet satisfăcut pe față – și în clipa următoare de undeva din decor izbucnea un icnet copleșitor, urmat inevitabil de un plîns isteric sau cu sughițuri, de o criză de isterie sau de leșin.

Eram doar în trecere.
Mă pierdeam ușor în peisaj, ca o umbră pe un perete care se topește.
Priveam atmosfera aceea, îmi sugera o tristețe calculată care mă trimitea cu gîndul la indivizii ăia de își spun emo.
Nu știu de ce, dar îmi închipuiam că locul ăsta are clienți serioși pentru serviciile de reanimare.
Deasupra barului, pe o bucată de lemn, scrisă cu vopsea neagră, filosofia întregului bar: “Viața nu se măsoară cu numărul de respirații pe care le avem, ci cu momentele care ne taie răsuflarea”.

Chipul ei era calchiat după o pictură renascentistă. Cu tot cu micile umbre pe care trecerea vremii le-ar fi depus pe canava.
Avea mîini subțiri și albe, cu degete lungi și unghii vopsite în oranj, asortate cu șalul de mătase de la gît și poșeta ce părea lucrată din coajă de portocală.
Ochii îi erau calcinați de durere.

Am trecut prin spatele ei, exact în momentul în care lumina începea să-i inunde obrajii. I-am atins umărul din greșeală și m-am scuzat automat. Fatal moment.
M-a simțit adulmecînd ca o tigroaică mirosul de carne proaspătă, plină de sevă, cadă, aburindă.
A atacat instantaneu, nici n-am apucat să ripostez.
-Sînt o femeie ieftină. Mă poți cumpăra cu un pahar de vin sau o ceașcă de cafea. Sînt singură, disponibilă, oferă-mi ceva de băut!
Am privit-o cu o umbră firavă de condescendență.
-Desigur, m-am bîlbîit eu, Martini sau tărie? Era deja prea tîrziu să mă păzesc, căzusem deja în capcană.
-Vodkă. Un singur pahar. Stai lîngă mine. Pari obosit. Comandă-ți ceva, cred ți-ar prinde bine un întăritor. Haide, bagă o vodkă sau un cognac.
-Nu știu dacă e bine… Sînt cam obosit…
-Lasă, lasă, azi sărbătorim, îți dau eu voie să bei orice…
-Nu știu dacă e momentul potrivit… zic, dar femeia nu se lasă așa ușor. Îi place să iniste, observ.
-Mă cheamă Wanda. Tocmai m-am despărțit de Vanessa Mae, dar asta e mai puțin important. De fapt sînt incapabilă de a fi fericită de una singură. Am nevoie de cineva care să mă facă să simt, să mă facă să apreciez viața asta de rahat. Să-mi spună “Wanda, ai greșit!”, “Wanda, te-am rugat să încetezi!”, “Wanda, poți să-mi faci orice, eu doar mă întind pe spate!”. Nu te speria, nu sînt masochistă. Nici lesbiană nu sînt. Vanessa a fost prima femeie din viața mea, am iubit-o pentru că îmi place muzica, îmi place să cînt. Sînt, poate, un pic mai expansivă dar, altfel, destul de altruistă.
-Mă cam sperie oamenii dedicați, am încercat să mă eschivez. Întotdeauna te gîndești că poate e vorba de ceva patologic.
-Heei! Sînt doar o femeie singură care are nevoie de cineva. Nu trebuie să mă mîngîi. Stai și bea un pahar cu mine. Dacă ai chef, putem pleca împreună de aici. Și pe deasupra poți să-mi faci orice. Poți să mă și omori, dacă ai chef. Nu am nimic de pierdut. Da, cred că mi-ar plăcea să mor înjunghiată de tine. Uite, îmi arde pielea, îți trebuie un cuțit serios, să nu se topească în mine…

Mă uitam la ea, încercînd să înțeleg și ce-mi spune și ce urmărește cu adevărat. Părea una dintre acele disperate gata să se agațe de oricine, fie și de primul venit, doar pentru a-și dovedi că mai au o umbră de farmec.
Acel gen de femeie dezechilibrată psihic, care la început se oferă fără pretenții, apoi sustrage energia din tine, pentru a finaliza prin dorința expresă de a domina și a călca în picioare.
Avea trăsături fine, ochi mari și migdalați, buze senzuale. Era, în felul ei o apariție extrem de plăcută.
Dacă n-ar fi abordat starea asta deplorabilă.
Dacă s-ar fi ținut la cîțiva pași de plîns și de acest oferit pe degeaba.
Dacă ne-am fi aflat într-un alt fel de loc, ar fi fost exact genul care ar fi atras privirile a mai bine de jumătate din consumatori.

-Nu am de gînd să te omor, i-am răspuns pe un ton blînd, și mi-am dat seama că era pentru prima oară cînd gîndeam cu adevărat asta.
– Nevermind, spuse ea, aruncîndu-mi un zîmbet care i-a preschimbat total înfățișarea, aruncînd-o undeva între senzualitatea sălbatică a lui Gauguin și erotismul ermetic al orhideelor lui Nobuioshi Araki.

La urma urmei, nu aveam nimic de pierdut. Eram singur și dezabuzat.
Eram cu nervii la pămînt și, din cauza stresului, mă alesesem cu o creștere cam incomodă a apetitului sexual. Aveam nevoie de echilibru. Meritam un premiu.
M-am uitat încă o dată la ea.
Cu machiajul refăcut și odihnită ai fi putut ieși oriunde în lume cu ea. Dacă mi-o imaginam cîntînd Beethoven, îi vedeam liniile armonioase care-i străbăteau trupul.
Îi vedeam curbura gîtului, jugulara plină de sevă, bărbia ușor presată și un rid extrem de fin pe frunte.
Era excitantă.
Muncisem mult în ultima vreme, pusesem la cale tot felul de planuri, de strategii.
Din păcate, cînd ar fi trebuit să culeg roadele, m-am izbit de un ghinion inimaginabil. Am dat un rateu la fel de mare ca întreaga economie americană.

Dorința mea de a mîntui această lume a păcatului rămăsese neîmplinită.
Am depus eforturi susținute să corectez greșeala lui dumnezeu, dar cu siguranță trebuia să fi muncit mai susținut.
Lumea nu e o operă de artă.
Cel puțin nu încă, fiindcă lumea nu este terminată.
Tatăl ceresc a făcut lumea în șase zile și a șaptea s-a odihnit. S-a apucat să contemple ce a realizat. Imensă greșeală. Inclusiv revenirile ulterioare dovedesc din start faptul că Mr. Niceguy nu-și finalizase opera.
Dacă ar fi muncit șapte zile la facerea lumii, sînt convins ca ar fi ieșit mai bine.
Dacă ar fi muncit un an, ar fi fost cu siguranță mult mai bine acum.
E drept, probabil că și săptămîna ar fi fost puțin cam lungă, însă nu cred că ar fi dat rateurile pe care le-a dat.
Nu am obiecții majore în ce privește natura. Munții sînt bine plasați, mările sînt drăguțe. La animale s-ar mai fi putut lucra, sînt unele de care mă mir cum de s-a gîndit să le facă așa.

Dar să le lăsăm pe astea și să vorbim despre suprema sa creație, omul.
Din cîte m-au învățat istoria și biblia, Tăticu’ nu a fost niciodată mulțumit de copiii lui.
În primul rînd i-a făcut neascultători.
Adam și consoarta lui nu l-au ascultat și au păcătuit. El ce-a făcut? S-a supărat pe ei și i-a gonit din Grădina Raiului.
Nu cred că Eva a fost de vină, nici șarpele cu ispita lui. Nici Adam că a fost fraier și s-a luat după o muiere.
Părerea mea e că însuși Maistrul acesta imperfect e vinovat, ăsta care și-a semănat imperfecțiunile în toate lucrurile făcute. Și dacă primii doi oameni aveau doar un mic defect, apoi de-a lungul vremii defectele s-au perpetuat și au crescut, au devenit păcate capitale.
De pildă, cînd vorbim de Cain și Abel, am ajuns imediat la crimă.

Cum rezolvă Preaputernicul Superman aceste defecte ale sale? Îi pedepsește pe oameni. Potopul. În loc să rezolve problema acolo, în esența ei, acolo unde el a avut o scăpare, nu, el își distruge creația și o ia de la capat.
Cu siguranță el este autorul primului genocid. Nu vreau să intru prea adînc în amănunte, dar e evident că, dacă filmul lumii e prost, regizorul e de vină, nu personajele, nu actorii, nu scenariul.
Atît timp cît a avut de la bun început posibilități infinite de a alege și o imaginație nelimitată în a dota oamenii cu sentimente, o singură scăpare ar fi fost suficientă și toată munca lui e în zadar.
Față în față cu propriul eșec, ne mai dă un exemplu de cruzime. Își sacrifică propriul fiu ca să ne arate nouă oamenilor mila lui nemărginită.
Cum așa? Își terorizează cu o cruzime inimaginabilă propriul fiu, apoi îl crucifică.
Într-un fel e interesant că nu l-a dat pe roată, ar fi fost destul de amuzant să vezi oameni rugîndu-se la niște cercuri, cu toate că simbolul e mai puternic.
Da, Tăticu’ tot revine asupra creației, încercînd diverse tertipuri de a corecta ceea ce eu le-aș numi inerentele greșeli de începător.
Sînt convins că dacă ar trebui să o ia de la capăt, să creeze lumea a doua oară, ar fi mult mai atent.
Cu siguranță ar face o lume mai bună, în care cu siguranță nu s-ar mai naște un naiv ca Leibniz care să ne spună că e cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Eu sînt chiar cel mai bun exemplu care infirmă vrăjeala asta.
Eu am fost posibil în această lume bună, cea mai bună.
Eu nu am cerut să mă nasc, nu am cerut să am acei părinți care să-mi transmită această dragoste nemăsurată pentru lume. Îi spun dragoste fiindcă în fond și eu iubesc lumea, la fel ca și dumnezeu, și o vreau mai bună. Și pentru că el ori n-a avut ideea asta, ori i-a fost lene să o pună în aplicare, îl ajut să mai facă o dată lumea.
Aș putea spune că-i fac un serviciu, îl ajut să se perfecționeze ca artist.
Eu distrug lumea și în felul acesta îl determin să o creeze din nou. Sînt convins că a învățat ceva din experiențele de pînă acum, am încredere în el, că nu e băiat prost.
Problema este că pînă acum am cam dat greș.
Să omori oamenii om cu om, ca în final să rămînă numai unul, așa ca în chestia aia cu nemuritori, ar fi fost o provocare, însă cu siguranță nu mi-ar fi ieșit.
Pe de altă parte, înzestrați cu natura lor autodistructivă, chiar oamenii mă pot ajuta să-mi pun în aplicare planul.
Asta fiindcă de cînd s-a inventat războiul, pe întreg pămîntul nu a fost niciodată pace. Dacă aduni toate zilele în care oamenii nu s-au omorît între ei, nu reușești să completezi o întreagă săptămînă de pace.
Din nefericire pentru mine, din lașitatea caracteristică, umilele creaturi nu s-au omorît niciodată pînă la capăt.
Am încercat să pornesc un război nuclear. Mă gîndeam că punînd în funcțiune mașinăriile morții, aceste inferne pe care oamenii nu le pot controla cu precizie, voi reuși măcar să generez un dezastru ecologic. Un cataclism natural inevitabil, care să-i decimeze pe toți pînă la unul.
Din nefericire pentru lume, încercarea mea n-a avut succes.
Șansa pe care a avut-o omenirea, șansa de a reînvia din morți, mai bună, creată cu mai multă responsabilitate și cu un efort mai atent din partea Mecanicului Șef, această unică șansă pe care am oferit-o tuturor s-a poticnit din cauza unei erori informatice.
O greșeală la fel de mare precum spiritul capitalist american. Să vă explic.

După ce îmi elaborasem o strategie și mă pregătisem luni de zile pentru punerea ei în aplicare.
După o acțiune de succes prin care mă strecurasem cu dibăcie într-o bază militară, fără să atrag atenția.
După ce ajunsesem față în față cu butonul roșu, fără ca nimic sa mă împiedice să-l apăs.
După ce pregătisem pentru întreaga lume un speech de 56 de secunde, transmis în direct via satelit pe toate canalele de televiziune.
După ce mă pregătisem psihic pentru haosul care urma să se întîmple, inclusiv pentru propriul meu sfîrșit.
După ce reușisem tot ce îmi propusesem, chiar și să conving o întreagă lume că sînt un om fără importanță, cu toate că sînt cel mai important factor pentru evoluția omenirii.
După toate acestea, mă vedeam neputincios în fața unei suite de erori care deja nu mai erau eminamente umane.
Pentru că oricît e omul de om, în el se află imperfecțiunea divină.

Pot spune însă că am fost foarte aproape.
Atît de aproape încît am apăsat cu degetul pe butonul roșu. De mai multe ori, chiar.
Nu știu dacă vă puteți închipui senzația aia, cînd ții lumea pe vîrful indexului și nu ți se pare deloc grea.
Eram aproape încurcat, aproape că îmi venea să renunț, tocmai din cauza faptului că distrugerea lumii părea un lucru atît de banal, cum ar fi spargerea unui balon cu un ac. Poc! și gata. Din fericire, sînt un om hotărît. Nu am ezitat mai mult. Am învîrtit cheia cu încredere și fîs! Nimic. Nici măcar un beep!
De ce? În primul rînd, americanii, cu toată mîndria lor americană, au echipamente de supersecuritate pe care scrie Made in Taiwan. Că așa este economia tipic americană.
Tehnică extrem de sofisticată, dar produsă “economic” în țări cu mînă de lucru ieftină. Tehnologie de miliarde lăsată în seama unor oameni pentru care bun înseamnă mult.
Rezultatele, pe măsură. Adică, în situația mea, am apăsat butonul, așteptînd dezastrul, dar nu s-a întîmplat nimic. Mint.
Nu s-a întîmplat nimic din ce așteptam să se întîmple. Nu s-au activat alarmele, nu a pornit numărătoarea inversă, nu s-au pornit senzorii de avertizare. Am încercat de 3 ori, același rezultat.
Ba mai mult, nu s-a sesizat nimeni. N-au venit mascații, n-a început debandada. Eram acolo singur și chiar aveam timp să fac o verificare a sistemului. Pe care chiar am făcut-o.

N-o să vă vină să credeți. Chiar la primul scan test am aflat că sistemul auxiliar pentru numărătoarea inversă avea un microcip ars. Este posibil așa ceva într-o bază militară de maximă securitate? Da, este posibil.
Fiindcă nu pornise nici un sistem de alarmă, am desfăcut tabloul de control și am pus circuitul pe direct. Nu aveam nevoie de numărătoare inversă auxiliară.
Am numărat în gînd pînă la trei și am apăsat încă o dată butonul roșu.
Din nou nimic.
Ori aveam ghinion, ceea ce nu cred, fiindcă ghinionul este o eroare de calcul, nu știu dacă Heinsenberg a spus asta, dar cu siguranță și norocul și ghinionul sînt doar chestiuni de probabilitate matematică, ori sufeream din nou din cauza aceluiași Pictor Naiv care lăsase tabloul neterminat.
Cert este că mă confruntam cu o eroare în sistemul informatic. Am făcut ce trebuia făcut, adică am apăsat butonul Restart.
A fost un moment sublim, îmi venea să mă rog la Tati să meargă, cu toate că pare cam penibil. În orice caz, de acel restart ținea RESTARTUL întregii omeniri.
În timpul procedurii de inițializare a sistemelor s-a produs însă un scurt circuit. Aparatură ieftina, v-am zis.
O sărăcie de bază, mai rău ca planul albanez de cucerire a lumii.
O chestie ieftină care se ocupă cu planul strategic de apărare și lansarea rachetelor nucleare.
O rușine pentru toată armata americană.

A pornit alarma de incendiu. Trecuseră fix 56 de minute de cînd intrasem în aceea încăpere.
În acest interval încercasem de trei ori să arunc lumea în aer.
Pînă la zgomotul alarmei, nici țipenie de soldat.
Muzica bocancilor a început însă.
Nu aveam chef de discuții așa că m-am retras discret.
Omenirea mai trebuia să aștepte nițel cursul de perfecționare al Inginerului șef.
Eu de asemenea, trebuia să mă gîndesc la o altă soluție.
Trebuie să mă adun și să-mi pun ordine în idei și chiar să mă obișnuiesc cu această primă confruntare cu eșecul.
Mă înțelegeți acum de ce spun că am nevoie de-o pauză.

Mă uitam la Wanda și în clipele acelea mă vedeam pe mine.
Ea, cu eșecurile ei amoroase, cu deznădejdile, cu visele curgînd ca vinul dintr-un butoi prost închegat.
Ea mă întruchipa, fără prea mari eforturi, pe mine.
Eu și eșecul meu de a mîntui lumea.
Eu și imposibilitatea de a-mi oferi șansa de a mă naște într-o lume mai bună.
Mi-a trecut prin cap cum că aș avea ceva de învățat de la ea, dacă tot semăna cu uitatul în oglindă. Și cred că ea m-a influențat mai tîrziu, cînd mi-a venit acea idee genială.

Încă o auzeam spunînd: “Sînt o femeie ieftină, mă poți cumpăra cu orice băutură!”
Da, oamenii se vînd ieftin, se vînd chiar gratis. Se vînd pe iluzii.
Cu siguranță de aici mi-a venit ideea. Și cred că tot Wanda, cu insistențele ei, a fost cea care mi-a vindecat orgoliul rănit.

-Mă autoinvit la tine, spune Wanda. Dacă vrei să mă primești în pat ar fi chiar ok. Dacă nu, poți să mă cazezi pe canapea.
-E-n regulă, zic, stai că ajungem și acolo. Cu ce te ocupi?
-Sînt violonistă. Uneori o dublez pe Vanessa Mae, în concerte. Sînt fanul lu’ fata asta de o grămada de ani, din prima clipa cînd am vazut-o cîntînd. Ea a fost rațiunea mea de a trăi. Știi de ce?

Subiecte #Leonard Ancuta#roman serial