– Domnule Nichita Danilov, v-a apărut de curând, la Editura Polirom, un nou roman, “Ambasadorul invizibil”, despre care se spune ca ar fi cel mai bun roman al dvs. Cum îl vedeți dvs?
– Încă nu am reușit să mă despart de el cu totul. L-am scris, în mare, pe parcursul anului trecut, în două etape. Din februarie-martie până la sfârșitul lui iunie, când l-am predat la Polirom, în prima variantă. Apoi am revenit asupra textului, în lunile august-octombrie, când l-am “rotunjit”, dându-i ultima formă. Practic, am mai adaugat vreo 240 de pagini, care s-au scris, parcă, de la sine. Cu greu am reușit să-mi stăvilesc fluxul epic, punând punctul final. Mereu îmi veneau în cap tot alte scene. Am vrut, la un moment dat, să fac din “Ambasadorul invizibil” un romanul interactiv, care să se continue la nesfârșit. În partea a șaptea a cărții, cea mai consistentă, mă refer aici nu numai la numărul de pagini, dar și la mesaj, apare salonul președintelui Letinski, populat de sosiile unor dictatori, filozofi, poeți și alte personaje celebre. Deschizând un asterisc, vroiam să-i îndemn pe cititori, ca, prin intermediul poștei electronice, să contureze câte o sosie sau să-și exprime punctul de vedere, sub formă de narațiune, scrisă cumva în stilul autorului, asupra altor personaje istorice. Deschizând această acoladă, mă gândeam să realizez acea carte infinită la care visa, în “Moartea și busola”, Jorge Louis Borges. Ar fi ieșit un roman baroc, ce
s-ar fi putut continua la nesfârșit. Plecând de la sugestiile cititorilor, aș fi putut continua să scriu și să rescriu romanul într-un număr infinit de versiuni. Ar fi ieșit o carte barocă, destul de greoaie pe alocuri, care ar fi putut deveni, la un moment dat, plictisitoare. Am dat cu banul și am ales această variantă, meditând la aserțiunea care spune că mai binele e dușmanul binelui. “Ambasadorul invizibil” e o carte despre credință și putere. E un roman în care întrebarea “ce este omul” devine obsedantă. E un dialog cu istoria, cu ravagiile pe care le produce puterea, indiferent cum este ea. M-aș bucura ca o parte din întrebările pe care mi le-am pus să găsească ecouri în sufletul cititorilor.
– E greșită, în cazul acestui recent roman, caracterizarea de roman fantastic, care s-ar putea aplica și altor cărți semnate de dvs? Ar putea fi acesta un gen?
– Nu cred că e vorba de un roman fantastic, ci mai degrabă de unul existențialist. Romanul sondează subconștientul și inconșientul colectiv. În măsura în care acolo există fantasme, și desigur că există, atunci “Ambasadorul invizibil”, ca de altfel și celelalte romane ale mele, ar putea fi considerat unul fantastic. Eu îl consider mai degrabă psihologic și, de ce nu, filosofic… Mizez foarte mult pe personaje. Pe caractere. Or, nu poți contura un personaj memorabil dacă nu cobori un pic și în abisul său. Descoperi acolo și o anumită filozofie. Un anumit mod de a fi. În interiorul său, fiecare dintre noi poartă un dialog cu sine însuși și cu ceilalți. Termenul de ceilalți, aici e unul mai larg. În el intră atât prezentul, cât și trecutul, precum și o anumită parte din viitor. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, eu “lucrez” cu lucruri concrete. Fantasticul meu, dacă acceptăm termenul, își are rădăcinile adânc înfipte în realitate. Spațiul în care se desfășoară acțiunea e unul real. Recognoscibil în mare parte… Situațiile de la care pornesc sunt și ele reale. Fantastic e doar haloul care plutește deaspra personajelor. Fiecare dintre ele, vorbesc de personaje, are un fel de dublură. Alături de corpul său real se mișcă și unul de natură, să-i zicem, ancestrală. Ideatică… Înțelegeți? Ei bine, dublura aceasta împinge personajele spre întrebări și trăiri ce vin din eul nostru profund, care e bântuit de neliniști și fantasme… E o lume a tuturor posibilităților… A luminii, dar și a umbrelor… Acolo poți fi tu, dar și contrariul tău… Trăirile interioare sunt dezvoltate în forma lor paroxistică. Acolo ideile îmbracă o carnație la fel de palpabilă ca și lucrurile din realitate. De fapt, noi nu percepem lumea decât prin intermediul imaginilor și cuvintelor. Simțurile noastre convertesc impresiile și le transformă în imagini și în idei. Unele dintre aceste imagini deja există în interiorul nostru. Le-am moștenit prin intermediul istoriei, al informațiilor sedimentate în sângele străbunilor. Prin intermediul ADN-ului. (Pe bună dreptate spunea cineva că sângele e cea mai fidelă cronică. Acolo se află imprimate toate informațiile privind trăirile și traumele pe care le-au avut predecesorii. Informațiile se transmit de la generație la generație. Trebuie să ai doar puterea de-a le smulge din subconștient…) Urmează reversul, adică proiecția dinlăuntru în afară. Cam acesta este procesul pe care îl parcurge creația artistică. Narațiunea îmbină două sau mai multe fire. Un fir narativ exterior, altul interior, parabolic, ce ni se relevă prin intermediul tonului, al ritmului interior și al semnificațiilor multiple ale unor imagini sau metafore. Acest fapt de care vă vorbesc acum poate fi decriptat și din motto-ul (din Abelard) ce deschide cartea Ambasadorulului meu invizibil și care sună astfel “Fiindcă atât simțurile, cât și intelectul aparțin sufletului, diferența între ele constă în faptul că simțurile sunt puse în mișcare doar prin organele corpului și percep doar corpurile sau ceea ce sunt acestea, ca vederea unui turn sau a calităților sale vizibile. Intelectul, fiindcă nu are nevoie de organe, nici nu trebuie să aibă drept subiect un corp spre care să fie îndreptat, ci este mulțumit cu similitudinea lucrului, pe care i-o creează mintea, și spre care își direcționează acțiunea inteligenței…” Și, atenție, urmează o frază care ne dă mult de gândit: “De aceea, dacă turnul este distrus sau suprimat, senzația ce acționa în suflet piere, pe când actul de înțelegere rămâne, odată reținută în suflet similitudinea lucrului… Eu concep turnul fabricat la fel ca pe cel absent…” La scrierea acestui roman am trăit, la un moment, senzația că asemenea turnului absent al lui Abelard, pe măsură ce-l scriam, el, romanul, se constituia aproape de la sine, mult mai repede decât l-aș fi putut concepe eu. Și odată constituit acolo, undeva în imaginar, mi se releva, pe fraze întregi și pe capitole. Partea ultimă, cea cu sosiile, pe care o consider consistentă, am scris-o sub dicteu. La un moment dat faptul acesta a devenit de-a dreptul înspăimântător pentru mine. În fond, mă întrebam eu, nu m-am gândit la lucrurile acestea și, dacă nu m-am gândit, atunci de unde vin toate aceste fire? Era ca o reacție în lanț. Odată declanșat resortul, firul narativ ardea de unul singur până la “explozia” finală…
– O să pun o întrebare îngrozitoare, dacă nu cumva stupidă de-a dreptul: ce vă este mai aproape de suflet – poezia sau proza? Ați avut reușite mari în ambele direcții, dacă ar fi să judecăm doar după premiile obținute și aprecierile cititorilor…
– Nu-i deloc îngrozitoare. Mi se pare chiar binevenită. Și una, și alta. Depinde de moment. În momentul în care scriu proză, sunt obsedat de proză. De lumea pe care o construiesc acolo. Trăiesc în interiorul ei. Scrierea unui roman e o aventură existențială teribilă. Construiești o lume din nimic. Și la un moment dat ești dominat de ea. Fiecare personaj își are statutul său și linia sa de evoluție. Ești legat de el printr-un fel de cordon omblilical. Prima dată îl naști tu, apoi te naște el. În sensul că tu ești cel care te dezvolți în interiorul său. Nu un tu întreg. Și doar o parte din el. Sondându-ți inconștientul, accesezi arhetipurile. Și, odată accesat acest univers halucinant, începi să te miști cu dezinvoltură în interiorul lui. La poezie e altceva. Poezia lucrează cu esențele. Aici nu dezvolți, ci condensezi niște gânduri și niște sentimente pe care le-ai trăit sau poate le vei trăi cândva. Trebuie să călătorești mult, să vezi nenumărate orașe, să întâlnești o mulțime de fețe, ca să poți așterne un vers, spune undeva Rainer Maria Rilke. Trebuie să călătorești prin lume, dar și în interiorul tău, acolo unde toate aceste impresii și trăiri își caută un sens, ca să descoperi poezia. Poezia îți limpezește gândurile. Te curăță de o parte din noxele cotidiene ce s-au adunat în tine. Și se mai întâmplă încă un lucru: poezia și proza se încarcă reciproc. Scriind proză, îți lărgești universul poetic. Și scriind poezie, ai posibilitatea de-a cristaliza fluxul epic… Cu cât scrii mai mult, cu atât parcă ai mai multe de spus. Alternanța aceasta e un lucru minunat. Mai greu de îndurat sunt perioadele când nu scrii.
– V-ați mărturisit credința în potențialul magic al cuvântului. Ați spus chiar: “Când te apropii de poezie, trebuie să fii cu trupul și cu sufletul curate”. Nu e la fel și în cazul prozei?
– La proză trebuie să ai continuitate. În cazul romanului, odată prins ritmul, trebuie să faci efortul să-l continui scriind zilnic. Există riscul de-a te plictisi. Sau de a ceda tentațiilor de tot felul. În momentul când scrii un roman, trăiești, ca să zic așa, într-o lume paralelă sau aproape paralelă. Aparent, ești același om. Dar nu ești chiar același. Te scoli, îți iei micul dejun, scrii, te duci la slujbă. Urmezi programul cotidian. Dar romanul te însoțește ca o umbră. Tot ce faci și tot ce spui își va găsi rezonanță în el. Ești absent. Răspunzi la întrebările celorlalți, dar interlocutorul simte că ești preocupat de altceva. Că-l ingnori. Apar suspiciunile. Replicile tale par bizare. Cuvintele pe care le auzi cauți să le așezi în fraze. Te gândești dacă nu cumva dialogul pe care-l porți să-l folosești la ceva și în romanul pe care-l construiești. Nu este prea ușor să trăiești în preajma unui om care scrie o carte, zău așa. Simți că te ignoră. Că gândurile lui sunt îndreptate spre un alt obiect.
– Continuați să credeți că limbajul parabolic este modul dvs. propriu de exprimare?
– Într-adevăr, mi-e mai ușor să mă exprim în pilde, în parabole. E un păcat pe care l-am moștenit din familie (tatăl meu avea harul povestirii, îi plăcea să pună în dificultate interlocutorul, folosind o vorbire cu mai multe înțelesuri). Când scriu o frază, nu mă mulțumesc cu un sens, ci caut să exprim mai multe. N-o fac forțat, ci natural.
– Spuneați cândva că trăim într-un timp care dă totul peste cap, inclusiv planurile. Constat însă că înaintați cu perseverență și publicați aproape în fiecare an câte un volum. Nu acestea vă erau planurile?
– În tinerețe am pierdut foarte mult timp tăind, cum se spune, frunză la câini. Așa că nu am avut încotro și, la bătrânețe, m-am făcut mai harnic. Trebuie să recuperez timpul pe care l-am pierdut fie la cârciumă, fie hoinărind aiurea prin oraș. Și apropo de cârciumă, de cafenea, de boemă. Uneori cârciuma e la fel de importantă ca și biblioteca. Un scriitor trebuie să cunoască viața. Viața n-o cunoști numai din cărți, ci intrând în contact cu ea. La cârciumă întâlnești situații limită. Întâlnești tot felul de oameni, tot felul de caractere. Acolo se discută apăsat. Se despică firul în patru. Se fac tot felul de spovedanii, mărturisiri, promisiuni și jurăminte. La un pahar de vin omul devine mai sentimental, trăiește mai apăsat. Își iese din haina lui strâmtă. Stând de vorbă cu el, începi să-i înțelegi păcatele. Nu degeaba Caragiale își pierdea timpul la berărie. De acolo îi veneau subiectele… Acum intru în localuri destul de rar. Nu mai am răbdare să stau prea mult la cârciumă. Dar ceea ce am auzit și am învățat în tinerețe îmi este de folos acum. Pot imprima frazelor pe care le aștern pe hârtie un anumit ritm, o anumită frenezie. O trăire paroxistică.
– Cum vedeți literatura română de azi? E o situație normală? Îi lipsește ceva? Cum își poate apropia mai mulți cititori?
– Mi-e greu să răspund la această întrebare. Trăim într-un timp ingrat pentru literatură… Unul dintre cele mai triste. Și totuși se scriu atâtea opere minunate, și de poezie, și de proză. Ceea ce-i un lucru de-a dreptul incredibil.
– Sunteți și directorul unei case de cultură și redactor șef al unei reviste. Considerați că faceți destul pentru promovarea literaturii?
– Nu chiar destul, dar mai fac, totuși, câte ceva. Parcul Copou a devenit un parc al poeziei. În fiecare zi transmitem două ore de poezie. Iar zidurile Casei de Cultură “Mihai Ursachi” sunt acoperite aproape în întregime cu banner-ele poeților contemporani. În afara de aceasta, în Ziarul de Iași, mai fac câte un portret colegilor mei de generație. E mult, e puțin, nu știu….
STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista “Lumea”, a condus, după 1989, revistele “Lumea”, “Zig-Zag”, apoi ziarul “Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.