La fiecare sfârșit de martie obișnuim să-l omagiem pe Nichita Stănescu, poetul care a dominat scena literară postbelică timp de cel puțin trei decenii, de la moartea lui Labiș încoace, până la sfârșitul regimului comunist și chiar și după aceea, în pofida revizuirilor est-etice (via Monica Lovinescu) și a repetatelor tentative de reconfigurare a canonului estetic (provocate de apologeții generației ’80). Dar nici Dimov, nici Mircea Ivănescu ori Gellu Naum, poeții propuși ca posibili rivali, n-au izbutit să-l detroneze pe autorul Necuvintelor și să-l răstoarne din vârful ierarhiei. Și asta pentru că lirica stănesciană, pe lângă indiscutabila valoare estetică, a constituit cel mai popular și mai frecventat “model” pentru generații întregi de versificatori, stănescianismul devenind un veritabil fenomen socio-cultural, un mod de a vorbi și de a trăi “poetic”, cu mare impact în rândul maselor cititoare.
Într-adevăr, în conștiința publicului larg, Nichita (“îngerul blond”) a întruchipat ca nimeni altcineva (cu excepția lui Eminescu, desigur) imaginea Poetului, a Poetului născut, nu făcut. Așa a ajuns să se cristalizeze mitul stănescian, favorizat, e drept, și de contextul istoric (în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat), și de tăietura enigmatică a versului (făcută parcă să dea oricărui profan impresia că gândește), și de biografia sa exemplară, de artist boem, hippie, prietenos și spontan în toate, iubitor de vodcă și de femei și iubit, la rândul său, de cuvinte. Atât de iubit, încât aveai impresia că trăiește într-o stare de grație și de euforie perpetuă, ca un zeu inspirat. El însuși mărturisea dealtfel, ori de câte ori avea prilejul, că poezia vine de undeva din adânc și că poetul nu-i decât “o pată de sânge care vorbește”. Vorbește (nota bene!), nu scrie – iar când se va fi întâmplat să fie, totuși, și scriere, ei bine, atunci poezia, zice Nichita, nu-i decât “hemografie”, mai exact: “scriere cu tine însuți”. De unde rezultă că autenticitatea era mai prețioasă, în ochii poetului, decât elaborarea migăloasă, decât “meșteșugul”. Până și “elegiile” le-ar fi compus, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, într-o stare de exaltare creatoare și de frenezie cvasierotică, în compania unei muze norocoase – Gabriela Melinescu, iubita cu care a împărțit, o vreme, colțul de pâine și spațiul meschin al unei garsoniere.De ce ne-ar interesa oare astfel de amănunte biografice, complet inutile dacă le raportăm la opera poetică în sine? Nu spunea tot Nichita: “poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”? Confesiunile scriitorului (foarte numeroase) sunt, deci, necreditabile și contradictorii. Așa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să primim cu îndoită suspiciune atât propriile mărturisiri, cât și pe acelea ale numeroșilor “amici” care l-au vizitat sau pretind că l-au cunoscut într-o împrejurare sau alta, primind în dar poeme confecționate ad hoc, adunate ulterior cu înfiorată venerație în ediții monstruoase, de zeci de tomuri.
În conferința pe care a susținut-o în urmă cu câteva săptămâni la Universitatea “Petre Andrei” din Iași (Nichita Stănescu și reinventarea poeziei), reputatul critic literar Daniel Cristea-Enache semnala cu vădită îngrijorare asemenea editări lipsite de profesionalism, în care versurile “de pe șervețele” îngroapă ca un balast textele selectate de autor și publicate antum. Adresându-se unui public tânăr și foarte tânăr, format în general din elevi și studenți, universitarul bucureștean a predat o adevărată lecție de educație estetică, trecând în revistă diferite formule poetice menite a ilustra, comparativ, valoarea excepțională a lirismului stănescian.
Mai întâi, prin simpla citare, publicul a putut sesiza diferența copleșitoare dintre poezia angajată din anii ’50, tributară realismului socialist (Veronica Porumbacu, Dan Deșliu ș.a.) și poemele de mare rafinament pe care le scria, tot atunci, tânărul ploieștean. Inteligent, conferențiarul a selectat apoi o serie de texte din diferite perioade ale creației stănesciene, pentru a ilustra atât momentul de grație atins în cele 11 elegii, cât și metamorfozele ulterioare, cu inevitabila cădere în manierism și autopastișă din așa-zisele “inedite”.
Din dorința de a-l repune în circuit pe Nichita Stănescu, poetul (iar nu “amicul” mai în vârstă cu care ai băut vodcă și care ți-a spus odată “bătrâne”), Daniel Cristea Enache a atras în final atenția asupra necesității disocierii tranșante dintre viață și operă, cu atât mai mult cu cât poezia autorului Necuvintelor e una dificilă, abstractă, ermetic-vizionară.
De la aceleași observații pleacă, dealtfel, și volumul Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu (Curtea Veche, 2010), despre care au vorbit cu justificat entuziasm, în preambulul conferinței propriu-zise, câțiva cunoscuți cronicari de prin partea locului. Recuperându-l pe Nichita Stănescu “altfel” decât până acum, printr-o grilă estetică exigentă, Daniel Cristea-Enache și-a făcut cu asupra de măsură datoria, confirmându-și (a câta oară?) reputația de critic meseriaș, care știe să iubească literatura și să se bată, ca un lup mereu tânăr, pentru cauza marilor noștri scriitori. Dincolo de generații, de mode și timp.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.