Dupa plecarea din tara, in 1953, cand inca nu implinise 25 de ani, Nicoleta Frank si-a inceput cariera de ziarista in Elvetia – un vis care, in Romania acelei vremi, nu ar fi avut sanse sa devina realitate.
Destinul i-a redat insa o parte (poate cea mai draga) din tara pe care a parasit-o: l-a intalnit la Geneva pe regele Mihai…
In 1944, o data cu instalarea Armatei Rosii pe intreg teritoriul tarii noastre, a inceput ingrozitorul razboi romano-roman.
In luna septembrie a acelui teribil an – asadar imediat dupa insurectia de la 23 august -, s-au declansat criminalele ofensive ale insignifiantului partid comunist de atunci, la adapostul celor aproape o mie de soldati sovietici intronati aici.
Impreuna cu familia mea, am trait la Bucuresti acele vremuri revoltatoare. Cu o viteza uluitoare se schimbau toate, pana in cele mai mici amanunte. Cuvintele insele isi pierdeau sensul. Cine nu tinea isonul comunistilor era cu siguranta nazist si era pedepsit in consecinta, in numele Aliatilor.
Din ce in ce mai multi oameni din jurul meu incercau sa-si recapete curajul spunandu-si ca tragedia e trecatoare si ca, in cele din urma, americanii vor veni sa ne salveze. Americanii insa nu au venit si totul a urmat acel curs nefiresc pe care il stim.
Pe mine m-a salvat norocul. Visam sa ma casatoresc cu un strain (pe cat s-ar fi putut, vorbitor de limba franceza), sa devin ziarista si sa plec.
Habar n-aveam cat de repede si cat de total urmau sa mi se implineasca aspiratiile. In octombrie 1944, l-am cunoscut pe Yves Frank, un franco-luxemburgez.
Cauta pe cineva care sa-i faca zilnic revista presei din Romania in limba franceza. Prin intermediul bunului meu prieten atefanel Cosmovici, am putut face cunostinta cu Yves. atefanel stia cat de mult doream sa devin ziarista si-l cunostea bine pe viitorul meu sot.
Se imprietenisera in inchisoare, amandoi detinuti politici – Frank pentru activitate antinazista, Cosmovici pentru participarea la activitatea antifascista a faimoasei retele organizate de Rica Georgescu.
Ca toti detinutii politici, si unul si celalalt fusesera eliberati la 23 august 1944. Yves si cu mine ne-am indragostit nebuneste unul de celalalt, ne-am logodit si, in august 1946, ne-am casatorit.
Pana atunci insa, am avut multe obstacole de infruntat din partea proaspat instalatului regim comunisto-bolsevic.
Yves sosise in Romania in preajma izbucnirii razboiului, in calitate de corespondent al unui grup de ziare franceze si al cotidianului elvetian “Journal de Geneve”.
Dupa razboi insa, el nu a mai putut pleca, pentru a-si face o situatie in Occident. Abia in primavara lui 1946 a obtimut permisiunea sa se deplaseze la Paris. Yves era foarte rau vazut de puterea comunista.
Nu ar fi primit vizele fara ajutorul lui Maurice Negre si Paul Boncour, ambasadorul Frantei la Bucuresti, datorita interventiei carora autoritatile s-au vazut nevoite sa-l lase sa plece, acordandu-i totodata o viza de intrare, in vederea intoarcerii in Romania.
Pentru mine, despartirea a fost dureroasa. In primul rand, pentru ca nu stiam daca il voi mai vedea pe Yves vreodata. Pe urma, la noi, in 1946, situatia devenise din ce in ce mai grea. Era seceta.
Romanii, care nu stiusera pana atunci ce inseamna lipsa de carne, de peste si adesea chiar de paine, sufereau cumplit. Ni se spusese ca Uniunea Sovietica ne-a trimis ajutoare – oribila minciuna!
Mama plecase la Iasi, iar la intoarcere ne-a lamurit: vazuse din tren mormane de saci de faina purtand inscriptia “USA” si oameni care se chinuiau sa transforme “USA” in “URSS”.
Ca si cand nu ar fi fost suficienta pedeapsa de la Dumnezeu, uneori foametea ajungea la oponentii noului regim si pe cai politice. Am inteles asta cand a trecut o data pe la noi Demostene Botez.
Isi facuse la tata stagiul obligatoriu dupa licenta si langa tatal meu a ramas multa vreme. Ne-am bucurat sa-l vedem si l-am invitat la masa. Intamplator, mama pregatise un pranz foarte gustos (nu stiu de unde facuse rost de carne).
Demostene a inceput sa manance ca un om hamesit si – cand tata l-a intrebat ce se intampla cu el – a inceput, cu tristete, sa ne relateze cum la ultima intrunire a scriitorilor fusese propusa aderarea in corpore la Frontul National Democratic, o coalitie a partidului comunist poreclita, dupa initiale, Frontul fara Neam si Dumnezeu.
Numai Demostene si inca un coleg nu se ridicasera sa aprobe initiativa, si de atunci nu i se mai publicase nimic. Nici scrierile aparute pana la acea data nu-i mai fusesera remunerate.
Ramasese fara un ban si nu mai mancase de cateva zile. Dar de intamplari precum aceasta te loveai la tot pasul. ai totusi romanii mai pastrau o speranta in suflet: aceea ca regele Mihai ii va salva intr-un fel, nici ei nu stiau cum.
Prezenta lui pe tron ii reconforta, le intretinea increderea ca el va fi omul providential si-i va scapa de napasta bolsevizarii.
Yves s-a intors in Romania ca adjunct al directorului agentiei France Presse. In aceasta calitate, a urmarit alegerile din 1946, realizand nerusinata masluire a rezultatelor, care inversa pur si simplu raportul cu datele reale.
Pe final, ziaristii straini au fost invitati cu sotiile la ambasada sovietica. La intrare, Yves a fost pus sa dea o iscalitura in josul unei pagini pe care se afla un text in ruseste, urmat de numeroase alte semnaturi.
Intreband la ce se refera textul cu pricina, ofiterii sovietici care ii inmanasera hartia i-au raspuns ca este o simpla declaratie, in care se afirma ca alegerile in Romania au fost libere si corecte. Yves a refuzat sa iscaleasca si am parasit imediat ambasada.
La inceputul verii lui ’46, Iuliu Maniu ne-a invitat pe mine si pe Yves ( inca nu ne casatoriseram), prin intermediul lui Corneliu Coposu, la un mic dejun la Sinaia.
Masa era ocupata numai de barbati, ceea ce m-a facut sa ma fastacesc. La un moment dat, Coposu a venit langa mine si mi-a spus ca domnul Maniu doreste sa-mi vorbeasca.
M-am mirat, caci nu imi imaginam ce-ar putea sa-mi spuna tocmai mie, o tinerica total nepriceputa la politica. La despartire, privindu-ma cu multa caldura, mi-a zis: “Veti pleca in curand din tara, domnisoara. Va rog sa n-o uitati. Sa ne faceti onoare oriunde veti fi”.
La casatoria mea cu Yves, am primit din partea lui o telegrama de felicitare. Am pastrat-o cu sfintenie.
In ziua de 27 octombrie 1947, aveam sa parasim definitiv Romania si sa ne stabilim in Elvetia.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar