Seara, la Opera, la un spectacol de balet, lucrurile ar trebui sa fie in totalitate agreabile. Lume destinsa, frumos imbracata, plutirea balerinilor pe scena dand viata unor intamplari de basm, totul intr-o ambianta rafinata de sunetul desavarsit al orchestrei. Iata un gen de elevata relaxare, care merita un sacrificiu material.
Lucrurile tind sa se petreaca in acest fel in tot mai multe locuri din lume. Este vorba fie despre teatre unde nivelul foarte inalt al reprezentatiilor constituie o obisnuinta, fie despre institutii in care, poate nu de mult timp, s-a ajuns la concluzia ca lupta pentru un nivel cat mai inalt reprezinta unica modalitate de supravietuire. La noi, discutia despre genul coregrafic in ansamblu este una dureroasa. Noroc ca prin aparitia unor artisti invitati si a unor varfuri dintre solistii locali se mai creeaza inca o benefica stare de emulatie, chiar daca pe distante mult prea scurte.
Prezenta cuplului Alina Cojocaru – John Kobborg de la Opera Regala Covent Garden din Londra, in rolurile titulare din Baiadera de Minkus, au insemnat, din nou, o astfel de aparitie. Astfel, spectacolul de balet, care a avut premiera acum cateva stagiuni, si-a recapatat stralucirea, ce-i drept doar pentru o seara. Trecand in mod deliberat peste problemele de fond ale ansamblului, vizibile mai ales intr-un spectacol-radiografie cum este Baiadera, care pune la incercare – in coregrafia clasica a lui Petipa – cea mai mare parte a corpului de balet, cred ca merita evidentiate aspectele apreciate de publicul care a umplut pana la refuz sala Operei din Bucuresti.
Primita cu furtunoase aplauze chiar de la simpla intrare in scena, Alina Cojocaru a impresionat din nou prin modul adanc si atat de personal in care isi concepe aparitiile. Subordonand sensului cel mai inalt si epurat de efecte gratuite drama personajului sau, ea a etalat acel tip de evolutie scenica ce transcende dificultatea, ajungand la perfectiunea gestului si a trecut impreuna cu publicul pe taramul inefabil al emotiei. Acuratetea gestului, senzatia de plutire, energia si coerenta constructiei caracterului personajului sunt cu totul puse in umbra unei furtuni afective ce urma sa cunoasca punctul culminant in dansul tradarii si sa se desavarseasca in cel de-al doilea act, actul alb, actul visului. John Kobborg, adevarat partener al acestei stari de gratie, a dat replica in acelasi spirit. Din fericire, cei doi nu au fost cu totul izolati de restul ansamblului. Robert Enache in Idolul de bronz, Valentin Stoian in rolul Fachirului si Bianca Fota, interpreta rolului Gamzatti, au aratat ca pot sta pe scena cu brio alaturi de cei doi mari artisti invitati, chiar daca evolutia lor a impresionat mai mult prin reusitele de ordin tehnic.
Reconfortanta senzatie de “nimic mai simplu” a fost ajutata de scenografia si costumele semnate de Adriana Urmuzescu, de bine spatializata regie lumini, precum si de atentia si energia conducerii muzicale semnate de dirijorul Tiberiu Soare.
Cat priveste viitorul, daca ne gandim la mentalitatile unor membri ai orchestrei, al caror sunet tinde sa devina o intunecata marca ce umbreste intregul ansamblu, sau la starea de fapt a statutului membrilor corpului de balet, se pare ca este vremea pesimistilor, care spun ca nu mai este nimic de facut. Desi poate ca ceva s-ar putea face.