Ca instantaneu, fotografia pare a fixa individualul si irepetabilul. Nimic mai iluzoriu, totusi. Rudolf Arnheim distingea, in Visual Thinking, imaginea care reprezinta ceva concret de cea care simbolizeaza ceva abstract. As opera distinctia mai curand intre doua moduri de-a citi o imagine: ca document, sau ca vehicol al unui sens mai larg.
August Sander, de exemplu, a dorit sa realizeze o enciclopedie a societatii germane interbelice in Menschen im 20. Jahrhundert, un proiect interzis de Hitler mai tarziu: tarani, studenti, meseriasi, bancheri, oameni politici. Simpla enumerare vadeste ambitia de-a surprinde intr-un portret individual categorialul. Trei Tineri fermieri in haine de duminica (1913) merg pe un drum de tara probabil de la ferma lor izolata spre biserica din centrul satului. Ei seamana la chip: aceiasi ochi putin alungiti, melancolici, “citati” parca din pictura expresionista a epocii. Sa fi fost frati? Seamana si la haine: baston, palarie tare, costum inchis, chiar negru la doi dintre ei, cravata, guler de camasa alb stralucitor, tigara: un grup insolit, in vizibil contrast cu noroiul potecii si dezolarea campului. Este fotografia un instantaneu – dar cum Dumnezeu s-a intalnit Sander, purtand greoaia aparatura din acei ani, cu asemenea tarani, tocmai pe-un asemenea drum – sau este ea o staged photography, una pusa grijuliu in scena, cum, se pare, a mai facut Sander? S-au oprit ei din drum un moment, mirati de fotograful iesit in cale, sau pozeaza acestuia, stand pe loc, la sugestia lui? Observati privirea inexpresiva si curioasa distanta, aproape egala, intre pantofi, la fiecare din ei. Ce este aici, de fapt, poza? Am zice gestul tantos cu care este tinut bastonul, rigiditatea, aerul, inadecvarea la context. Nu revela insa tocmai poza ceva caracteristic unei categorii sociale in momentul in care membrii ei se expun unei priviri din afara? Orice om neobisnuit cu fotografia “ingheata” in fata aparatului, dar modul in care o fac acesti tarani este tipic pentru Germania timpului: documentul interfereaza cu simbolul. Desi, in lipsa unei probe, este dificil de decis ce este rural autentic si ce urban travestit, ne putem totusi intreba cine travesteste pe cine. Nu neaparat Sander, ci taranii insisi vor fi avut initiativa caci orice ritual de sarbatoare implica o anume teatralizare: ei ar fi caracterizati tocmai de faptul ca, duminica, vor, si se pot schimba in citadini. Titlul “niste tarani” trimite ironic la vechiul roman al lui Dinu Sararu, banal, dar pretentios, din timpul regimului comunist. De fapt, in Romania, ca si in Germania, imaginea taranului despre sine insusi a fost, cu voie sau nu, mereu fabricata de orasan. Indiferent de intentii, travestiul este luat de autenticitate, fotografia lui Sander produce un imago al taranilor germani: barbati tineri, siguri pe ei, care participa la aceeasi civilizatie cu orasenii, doar ca traiesc la tara. Fotografia are insa un dublu sens: travestitul este definit in acelasi timp de ce vrea sa fie si de ce este de fapt. Morala fabulei ar fi atunci tot dubla: neamtul este mandru ca taranul lui participa la civilizatia europeana generala, romanul ca taranul lui este altfel decat citadinul si se travesteste duminica in arhaic. Simbolicul tocmai aici s-ar afla, in ce anume doreste un grup social sa fie, cand iese din cotidian.