Un scriitor ce deja poate câștiga orice grand șlem ficțional este Alexandru Potcoavă, timișoreanul care și-a ascuțit armele zicerii așa cum puțini au fost în stare să o facă. Dacă el este un scriitor făcut, nu născut, atunci cu siguranță că e un făcut mai bun decât mulți născuți.
Pe scurt, vorbesc despre Ce a văzut Parisul, Herg Benet, colecție de proze scurte tăioase ca privirea lui George Motoi când interpreta vreun ofițer SS și umoristice mai ceva ca fostul almanah Urzica. Modelul (atins și uneori depășit) este Alex Tocilescu. Proza scurtă a aceluia era mai alegorică, localizată doar atât cât era necesar pentru ridiculizarea diverselor mentalități. La Potcoavă, însă, orice povestire s-ar putea înfoia până să ajungă roman. Adică personajele au psihologie iar gesturile lor, chiar dacă la fel de bizare ca la Tocilescu, au o solidă motivație interioară. Nu scriitorul împărățește peste lumea cărții lui, ci acțiunile se dezvoltă parcă independent. Cei doi scriitori sunt tineri maeștri ai prozei scurte, având inteligență, măsură și umor. S-ar mai putea vorbi de limpedea înrâurire a lui Vladimir Sorokin, cu recele, crudul și aberantul volum Lunetistul, că tot era Alex Potcoavă în dialog cu Mihail Vakulovski, unul dintre traducători.
Bun, să răsturnăm cartea pe covor, să vedem ce și cum. În prima povestire, Aer, e vorba despre sticle și goliciunea lor. Oamenii se sinucid sau pur și simplu mor după ce încearcă să soarbă conținutul unei sticle. Suntem în plin absurd minimalist, așadar. Un absurd care devine treptat comic și parabolic, așa cum îi stă bine unui absurd respectabil. O sticlă devine sticla ce trage după ea trena scurtă a prozeletei. Aceeași sticlă găsită lângă un mort poate servi ulterior atât ca șpagă, cât și ca vibrator.
Tot treptat are loc și localizarea, majoritatea întâmplărilor conținând substanță pariziană. Iată un disident rus în Paris încercând să-și publice romanul tradus în franceză. Ce legătură poate avea acest fapt cu titlul, anume Amantul? Căci scriitorul amânat de editor trage o hoinăreală plină de lehamite pe străzile Paridului, apoi se aciuiază în cimitirul Père Lachaise. Mai întâi culege ceva chiștoace și sticle pe jumătate pline de pe mormântul lui Jim Morrison, apoi se desfată într-un cavou anonim, unde chiar și începe o capodoperă, mâzgâlind pe o hârtie „Această Franță pe care uităm să o iubim”. Ca să facem legătura cu titlul trebuie să ne dezmorțim creierele puțintel. Când realizăm contrapunctul în care este scrisă bucata, ne este ușor să-l declarăm pe Alexandru Potcoavă regele timișorean al anticlimaxului. Căci nu numai că posedă umor, dar dispune și de subtilitate, motiv suficient pentru a chefui în ograda uniunii scriitorilor din fiecare județ.
Dovadă că prozatorul deține calități transjudețene și că este unul dintre puținii artiști care chiar a meritat sălășluirea la Paris, este Avertismentul. Dintr-o banală situație de furt de buzunare se ajunge la o circumstanță bufă, aproape suprarealistă. Sistematic, conductorul garniturii de metrou anunță la difuzoare prezența unor hoți în diverse vagoane. Pasagerii, panicați, se refugiază în vagoanele care nu sunt anunțate ca nesigure. Însă și acestea ajung nesigure la anunțul următor. Atmosfera devine apocalipticoasă prin comparațiile pe care călătorii le fac cu Gulag-ul și cu Auschwitz-ul. Revoluția franceză este desființată, iar țiganii români instrumentiști variază și ei repertoriul în funcție de starea de spirit a călătorilor. Finalmente, totul se arată a fi o răzbunare infantilă a conductorului, pentru că fusese reclamat că permite accesul unori străine în cabină. Situație grotescă din care prozatorul reușește să scapere umor multicultural și istoric excelent, ba mai menține nealterat și suspansul, topit, în cele din urmă, în anticlimax.
Cadoul studiază alienarea familiei consumiste și robotizarea corporatistă, dar și abrutizarea prin tehnologie a copiilor. Magia momentelor speciale este demitizată și, în consecință, simbolistica Sărbătorilor se golește de sens. Un puști de șapte ani îl deconspiră satisfăcut pe Moș Crăciun:
„-Deja de anul trecut am știut că tu ești Moșul:
-Cum așa?
-Simplu! Mirosea a parfumul tău și mai avea și buzele pline de ruj. Dacă n-ai fost tu, înseamnă că a fost tata, care putea să se dușeze naibii după ce ați făcut dragoste și înainte să mă pună să-i cânt colinde pe genunchi”.
În societatea serviciilor copiii sunt adulți, iar adulții nu se maturizează niciodată. Rezultă o infantilitate perpetuă și dură.
Dincolo de economia de mijloace de expresie, atât de bine venită, prozatorul face dovada și că a urmărit să monteze o mini-comedie umană a parizienilor. Iată reflectată răscoala periferiei metropolei de acum câțiva ani. Competiția, însă, banalizează și absurdizează existența tinerilor francezi, foarte asemănătoare cu cea a junilor de pretutindeni. Trei studenți realizează cât de plicticoasă le este viața împărțită între jocuri video, filme porno și băutură. Singura variație captivantă este să își umple rucsacele cu cocktailuri Molotov și să incendieze mașinile parcate pe străzi. Finalul constă într-o sinucidere aparent complet lipsită de sens, în realitate indicând fragilitatea psihică a tinerilor fără repere. Nici problematica socială nu este neglijată, revoltele imigranților din Paris fiind puse într-o lumină complet nouă.
Tot în paradigma banalitate-șoc-surpriză se încadrează și Decizia. O ședință plictisitoare, în care nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea concedierii a 155 de angajați, deviază spre aprecieri asupra secretarei directorului:
„-N-arată deloc rău doamna Edith, rânji directorul tehnic.
-La vârsta ei arată chiar bine! confirmă adjunctul.
-Ai întinde-o, a? rânji șeful de la resurse umane.
-I-aș da-o la supt, făcu cel dinainte.
-Pretențiosule! zâmbi degajat directorul economic”.
Iar când directorul general, somat de subalterni, înceracă să demisioneze, multdorita secretară îl îngenunchează, determinându-l să-i sărute pantofii, apoi să-și înfunde nasul între fesele ei – exclusă orice demisie până nu se pensionează ea! Cruzimea este un condiment des folosit în proza rusească de după ’90. Doar că scriitorul nostru nu o folosește gratuit. Absurdul prozelor lui derivă din alte situații.
Din alt registru face parte Despărțirea. Începută în decor mizerabilist, va fi proiectată într-o dimensiune neașteptată cu ajutorul finalului (mereu important în strategia narativă). O bătrână se încăpățânează să tragă în beciul clădirii cu mai multe apartamente, în care locuiește, o canapea veche aruncată în stradă. Noii chiriași se descotoroseau de mobila familiei Gerard, anume doi bătrâni morți prin intoxicare cu fum de la sobă în urmă cu o lună. După mult hei-rup și transpirație fără sens – timp în care aflăm că femeia procedase la fel și cu alte mobile aruncate după moartea posesorilor – descoperim că în pivniță o așteaptă doamna Gerard, răposata, destul de plictisită de toată zavera. Absurdul de acest tip se prea poate să aibă ceva rădăcini în Ionesco, însă marca diferențierii lui este lipsa oricărei alegorii sau deschideri hermeneutice evidente. Absurd pur-sânge!
La fel de trăsnită este și Despărțirea, în care un ceh își îmburdă nevasta cu fițe de pictoriță în Sena, dar și Dispariția, unde bătrâna soție își tranșează soțul abia răposat și până la urmă îl arde în șemineu, drept răzbunare pentru suferințele pe care i le provocase înșelând-o de-a lungul anilor. Bineînțeles, începutul prozelor nu trădează nimic din deznodământul lor bizar, dar explicabil prin prisma felului de viață al personajelor.
Alexandru Potcoavă a învățat cum să uimească fără să forțeze, ceea ce chiar îl face fericit pe cititorul inteligent (nu că eu m-aș considera așa ceva).