Nu l-am condus foarte departe pe Sabin. Nici nu voiam să îl scot cu totul dintr-ale lui, probabil că era așteptat acasă, își făcuse omul vreun plan, cine știe… Iar eu nu mă simțeam în stare să ies în lume și să fac frumos. Numai asta nu-mi lipsea. Deși, mai știi? Poate tocmai de așa ceva duceam lipsă, ce rost avea să mă macin în mine la infinit, mai cu seamă că tema nu era nici pe departe dintre cele cu care să nu aibă și alții de a face… Nu înțelegeam cum, în jurul meu, toți oamenii erau „normali”, primeau vestea că vor avea un copil cu calm, ba chiar aproape cu o plictiseală bine mascată, în caz că era vorba de al nu știu câtelea. Mie de ce nu-mi ieșea? Eram isteric? Ai mei mă crescuseră, în linii mari, cu picioarele pe pământ, de ce nu înregistram și eu vestea asta ca pe un fapt îmbucurător sau măcar ca pe unul banal de viață? Vine o vreme, nu-i așa, când oamenii trecuți de majorat ajung să aibă, ei înșiși, copii… Ce nu-mi era clar în legătură cu asta? De ce mă crispam în halul ăla? Ce dovezi aveam că numai și numai dragostea adevărată justifică apariția unui bebeluș în viața oricui?
L-am depus pe Sabin în cartier, nu departe de Piața Mărăști, dar ceva mai în amonte, în preajma viaductului și a casei roșii care, după ce fusese construită între războaie, prin muncă voluntară, de legionari și mai trecuse de atunci printr-o serie de posesiuni, ajunsese, în cele din urmă, pe mâna Artelor Plastice. N-am mai urcat însă în autobuz, ci am luat-o pe jos spre centru. Mă gândeam că îmi va prinde bine o plimbare, după zile și zile de predat în clasă și de stat în fața computerului și a caietelor cu planuri de lecții și a atâtor alte chestii pentru școală. Puțină tropoteală nu-mi strica.
Treceam printre cetățile sumbre ale comunismului, blocurile cu zece etaje ce mărgineau artera prăfuită care lega extremitățile de est și de vest ale orașului. Aproape că nu deslușeam printre ele norii alunecând pe fundalul lor albastru. Eram un punct printre alte puncte, în viermuiala relativă de la poalele unor incinte gri și apăsătoare răsărite dintr-un vis de paranoic care îmbina dorința de uniformitate comunistă cu complexele lui monumentale, mereu râcâite de priceperea meșterilor gotici care dăduseră bisericii din scuarul central al orașului stil și eleganță. Blocurile fuseseră proiectate și făcute nu în vremea lui Stalin, odată cu Casa Scânteii, ci la peste un deceniu după apusul terorii roșii, pe când elanul constructiv al noii dictaturi părea să deschidă o portiță gustului arhitecților de stil novator. Mă strecuram acum, datorită acelei conjuncturi istorice, plantate în trecut ca un fir persistent de neghină, printre scuare de beton crăpate, unde pământul nu adăpostea flori, iar băncile de ciment fisurate nu se ofereau nimănui. Era dezolant, dar potrivit gândurilor mele contradictorii.
Mă descărcasem de angoase dialogând cu Sabin? Nicidecum. Alunecasem pe nesimțite în diverse trecuturi, în clișeele unei tinereți consumate doar parțial, ascultasem strigătele lui ritualice de război. Din păcate, toate astea îmi sunau al naibii de strident, iar lucrurile nu se clintiseră deloc de unde erau. Nu puteam face nimic, eram legat de mâini și de picioare. Sau, firește, puteam, puteam face chiar foarte multe. Îi puteam rupe fața Imberiei, cărându-i pumni, pedepsind-o acum pentru ceea ce-mi oferise alaltăieri. Îi puteam, firește, zdrobi ficatul și rinichii, cât ai zice peștii. Puteam fi un ticălos absolut, un bătăuș de femei, o stârpitură ce nu-și merită locul pe fața pământului. De ce nu? Oricând aș fi găsit, se părea, inși suficient de înțelegători care să mă atingă pe umăr, amical, după așa o ispravă. Așa ar fi făcut, probabil, orice bărbat incomodat de pretențiile de plantă agățătoare ale unei japițe care nu-i mai da pace. În urmă cu douăzeci, cu cincizeci, cu o sută sau o mie de ani, asta ar fi fost regula. Pe ea ar fi urcat-o pe grapă, rupându-i bluza spre a asorta sânul învinețit cu buza de jos din care încă i-ar mai fi curs sânge, umilind-o în văzul întregii așezări. Sau am fi ars-o pe un rug improvizat, din paie și vreascuri, arătând-o cu degetul ca vrăjitoare. Fiindcă era adevărat: spusese că nu poate rămâne însărcinată, și uite că putea.
Sau aș fi putut face coada colac și să o șterg naibii din oraș sau chiar din țară, de ce nu? Fuga e rușinoasă, dar te ajută, măcar o secundă, un minut, o vreme mai îndelungată să îți ștergi trecutul, să o iei, care va să zică, din nou de la zero. Un zero absolut, fără ereditate, fără biografie, fără amprente și mai ales fără urme ADN în trupușorul mic al altcuiva, nou, care nici nu te cunoaște și despre care n-ai ști nimic.
Mă gândeam, depășind porticul baroc din fața bisericii Sfântul Petru, pe lângă Tipografia Ardealul, că există în Italia obiceiul de a asorta o felie de mozarella și puțin ulei de măsline cu niște plante comestibile, dar amărui, recomandate pentru digestie. Deși cu un gust nu tocmai simplu de acceptat, împreună cu celelalte ingrediente alcătuiesc o gustare interesantă și, în orice caz, rafinată. Era, ceea ce se întâmpla cu mine, o asemenea experiență care amestecă amarul cu blândețea oarecum neutră a mozarellei, fluidizată de uleiul verzui-auriu de măsline?
Era ceva în neregulă cu mine și cu masculinitatea mea, de vreme ce nu reușeam să mă fac luntre și punte spre a pedepsi impertinența Imberiei? Cum își imagina ea că, dacă petreceam întinși alături câte o oră, aș fi putut dormi împreună cu ea noapte de noapte? Dar distanța dintre două nopți, cum să o umplu cu răsuflarea, cu mersul, cu zâmbetul ei? Și ce naiba trebuia să fac, cum aveam să mă descurc în situația dată?
Pe măsură ce pășeam înspre centru, călcam tot mai decis și întindeam picioarele tot mai mult. Pe nesimțite, luasem viteză și, deși nu-mi convenea să o recunosc, cred că făceam asta de… frică. Mi se instala din nou în stomac și în gât o spaimă teribilă. Dacă aș fi stat pe loc, probabil că m-aș fi surprins din nou tremurând vag, aproape invizibil, dar cu adevărat, fără să mă pot amăgi pe mine însumi. Îmi era o rușine de nedescris: adică să îmi fie frică? Eram, totuși, un bărbat în toată firea, nu mă puteam lăsa chiar așa, purtat aiurea de apă unde voia ea… Să-mi fie frică, de ce? N-aș fi putut spune exact fiindcă, deși cunoșteam problema mea pe toate părțile, nu-mi era clar ce anume declanșa frica asta nebună din mine.
Se putea să fie viitorul? Da, viitorul, de ce nu?! Mă temeam de micul astronaut care urma să aterizeze în brațele mele, pentru totdeauna? Și dacă nu chiar pentru totdeauna, dacă – Doamne ferește! – l-aș fi pierdut? Era culmea absurdului, deoarece știam de pe acum: eram dintre aceia care nu puteau trăi cu conștiința pierderii definitive a cuiva apropiat. Aș prefera oricând să plec eu primul, uite, ce nevoie putea fi de unul ca mine, indecis, nesigur pe cine și cum este…
Mă temeam oare mai mult de mine însumi? De cine puteam sau nu puteam fi? De limitele mele casante și înguste, de firea mea friabilă și instabilă, pe care nu mi-aș fi bănuit-o vreodată?
Strada lua acum, tot mai mult, aspectul unui cartier cu case normale, mai mici și mai mari, cu mai mult sau mai puțin gust. Mă apropiam cu un fel de speranță neghioabă de capătul răsăritean al Pieței Avram Iancu, așteptam să dau de Regionala C.F.R. și de biserica protestantă de vizavi ca de un peisaj unde mă simțeam oarecum mai asigurat. Trebuia să fie ceva, o scăpare, un detaliu care să mă distragă de la ruliul și tangajul ăsta interior, oare din cauza asta beau atât de mulți oameni, ca să scape de senzație nesuferită că se răstoarnă pe o parte, ca balenele eșuate în nisipul unei plaje?
Înțelegeam lumea tot mai puțin, iar pe mine – deloc. Aveam nevoie de aer. De ce tocmai astăzi nu bătea niciun pic de vânt?
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Amalia Lumei