Svetlana Aleksievici – Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor. Editura Corint. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu. Prefață de Ion M. Ioniță
Premiul Nobel pentru Literatură a fost decernat în acest an scriitoarei Svetlana Alexievici, din Bielorusia, „pentru opera sa polifonică, memorial al suferinței și curajului”. Svetlana Alexievici s-a făcut cunoscută mai ales pentru cartea tradusă în toată lumea (și la noi de Editura Corint) despre dezastrul de la Cernobîl. Nu e o operă literară în sensul clasic, dovadă că a și fost tradusă diferit în mai multe limbi: în engleză titlul indică mai curând un documentar: „Voices from Chernobyl: The Oral History of a Nuclear Disaster”; în germană, cam la fel, ba chiar editorul îndrăznește puțin mai mult : „Tschernobyl: Eine Chronik der Zukunft”(O cronică a viitorului) și la fel sună și în spaniolă cu sugestia că avem de a face cu o utopie neagră. Redefinește Comitetul Nobel în acest an literatura? Așa pare doar la prima vedere, superficială. Este vorba de un volum de peste 300 de pagini în care sunt adunate mărturii înregistrate pe bandă magnetică ale unor oameni simpli care ori au făcut istorie, ori au fost victimele istoriei, fără să lase urme. Ceea ce contează – pare a fi spus comitetul Nobel, cu care suntem în întregime de acord – este ceea ce ne emoționează, ceea ce ne pune în contact cu o experiență umană adevărată și cutremurătoare. Cartea este atât de cutremurătoare, încât, înaintea premierii autoarei cu Nobelul pentru literatură, a primit National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficțiune și Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001. E o carte interzisă în Bielorusia. Chiar și astăzi, la aproape zece ani de la apariție!
Dar cel care o citește va înțelege pe dată și pe deplin de ce.
Svetlana Aleksievici descrie foarte pe scurt, la început, într-o „informație istorică”, cum și când s-a petrecut explozia de la reactorul atomic de la Cernobîl. Sutele de pagini care urmează sunt mărturii ale unor oameni care au intrat în contact cu acest eveniment, sub o formă sau alta: soldați trimiși să evacueze populația, aviatori care au aruncat din elicoptere miile de tone de pământ, nisip, balast peste ruinele reactorului, formând deasupra lui o carcasă (sarcofagul), mineri care au săpat adânc pământul ca să injecteze la temelia reactorului substanțe capabile să oprească răspândirea radiațiilor, lichidatori, dozimetriști, săpători care răzuiau stratul de suprafață al pământului iradiat și-l îngropau adânc (însă, fără să știe, aproape de pânza de apă freatică), locuitori ai orașului fantomă Pripiat, la trei kilometri de centrală, cu cartiere cu blocuri de opt și zece etaje în care n-a mai locuit după explozie absolut nimeni, bătrâni care au refuzat să plece din Zonă ori s-au întors la casele lor, în continuare focar de radiere, copii, femei, bărbați, medici, chimiști, ziariști, operatori de film, activiști de partid, simpli muncitori, toate profesiile imaginabile. Mare parte dintre cei care mărturisesc erau deja într-un stadiu terminal, la momentul mărturiei, mulți au murit după aceea. Mărturiile lor vorbesc despre frică înainte de toate – nimeni nu spunea oamenilor ce se întâmplă, de ce se întâmplă, cum să se ferească, dacă mai era posibil. Prea puțini știau în ce constă puterea de distrugere a radiațiilor. Când soarele strălucea în continuare, iarba era verde și aparent lucrurile știute continuau, nu puteai crede că s-a produs un dezastru, dacă nimeni nu te informa și mai ales nu aducea dovezile. Mărturiile mai vorbesc despre inconștiență. Cei care ar fi trebuit să informeze nu știau nici ei. Iar, și mai grav, puținii care știau au decis să nu spună, pentru ca viața să continue ca și cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru. „Atâta minciună legată de Cernobîl a fost numai în 1941, în timpul lui Stalin.” Așa încât, îndată după catastrofă, au apărut profitorii și jefuitorii: prădau casele părăsite și iradiate, furau tot ce puteau și vindeau la târguri și talciocuri la foarte mari distanțe, răspândind radiațiile; aproape de locul exploziei au fost săpate un fel de gropi comune, una dintre ele cu mii de tone de metal și oțel, țevi mici, haine speciale, construcții de beton, mii de piese de tehnică autotractoare și de aviație, mașini de pompieri și mașini de salvare, toate masiv iradiate și pregătite pentru acoperirea cu pământ, dar lucrul acesta nu s-a mai întâmplat și, după zece ani, din groapă fusese totul furat și vândut; laptele contaminat era vândut de autorități(!) în magazine și, când lumea a refuzat să-l mai cumpere, a fost vândut în continuare, în recipiente fără etichetă; au fost trimise ajutoare în Zonă – cafea, conserve de carne, protocale, cu lăzile, cu furgonetele, dar nu ajungeau unde trebuia, toți se făcuseră vânzători locali, inspectorii, funcționarii mărunți și medii trăiau din asta: furau ajutoarele, acum contaminate, și le vindeau în alte regiuni. Sau aspectul celălalt, al obligativității muncii: pământul (radioactiv) trebuia arat, semănat, culese recoltele, îndeplinite planurile; laptele și carnea (radioactive) erau procesate și comercializate; din cereale se făcea alcool; merele, perele, vișinile erau transformate în suc. Totul se vindea în magazine, la mari distanțe, ajungea în spitale, școli, grădinițe, pe mesele tuturor. Cum să nu se răspândească efectul radiațiilor? Oamenii au plătit un preț prea mare – bolnavii de leucemie s-au numărat cu milioanele. „O țară în care știința a servit politicii, iar medicina a fost atrasă în politică.”
„De ce oare tăcem, când știm adevărul? De ce nu am ieșit în piață, nu am strigat? Cum v-am spus, am scris note de serviciu, am raportat, dar am tăcut și ne-am supus fără crâcnire ordinelor, pentru că așa era disciplina de partid, eram comuniști.”
„Cernobîlul a explodat pe fondul unor conștiințe nepregătite, al unei credințe absolute în tehnică. În plus, nu aveai nicio informație. Munți de hârtie cu ștampila «strict secret».”
„Bărbații noștri mor ca în război, dar în mijlocul vieții pașnice.”
„În istorie or să rămână împreună – prăbușirea socialismului și catastrofa de la Cernobîl. Au coincis. Cernobîl a accelerat prăbușirea Uniunii Sovietice. A aruncat în aer imperiul.”
„Cernobîl a prăbușit imperiul, ne-a lecuit de comunism, de fapte eroice care seamănă cu sinuciderea, de idei groaznice. Înțeleg deja că fapta eroică e doar un cuvânt inventat de stat. Pentru unii ca mine.”
În spatele faptelor, cineva avea o răspundere, o vină – dar nimeni n-a fost învinuit vreodată. Nu trebuia creată panică, sistemul politic, care raporta numai succese, nu trebuia zdruncinat. În cele din urmă, cartea este istoria unei crime.
Cernobîl se află în Ucraina, dar aproape de Bielorusia. 70% din radionuclizii aruncați în atmosferă au căzut pe teritoriul Bielorusiei, 23% din teritoriul acestui stat a fost contaminat; 486 de sate și cătune au fost îngropate în pământ; peste 2 milioane de oameni au fost contaminați; continuă să crească numărul îmbolnăvirilor de cancer, pentru că radiația rămâne sute, mii de ani, iar puterea ei a fost de sute, mii de ori mai mare decât doza mortală.
Am scris cu decenii în urmă despre dezastrele nucleare, pe când eram redactor la revista „Lumea”. Niciodată nu-mi imaginasem cum se petrecuseră lucrurile. Chiar și pentru mine cartea Svetlanei Alexievici a fost o revelație cutremurătoare. Pagini întregi sunt extrem de dure și emoționează până la lacrimi. Marea suferință a lumii a fost recompesată cu Premiul Nobel.