Specificatia “roman” in titlul unei carti de invatatura numite Manualul colectionarului roman e reclamata de circumstantele financiare, artistice, sociale si istorice in care e practicata nobila indeletnicire – unii ii zic chiar arta – in Romania. De fapt, manualul ar fi sa se cheme “al colectionarului roman din Romania”, intrucat conationalii de aiurea tin regulile acestei patimi culturale asa cum sunt ele in uz in tarile unde tocmai locuiesc. Daca, de exemplu, ar fi sa intocmesc un indreptar pentru colectionarii romani din Bulgaria, precizarea “din Bulgaria” se impune. Si nu doar fiindca e logic ca in tara vecina sa aduni si sa inseriezi, pe o idee anume, bunuri spirituale si artefacte bulgaresti. Cu alte cuvinte, colectionatul are o identitate nationala, prin raportare la una cu acoperire mondiala. E ceva, in spusa noastra, din diferenta intre buletinul de identitate si pasaport.
E destul sa ne amintim in ce conditii isi indeplineau romanii temerara pasiune a stransului de lucruri de pret inainte de 1990: pe ascuns, cu tot felul de frici fara nume, intr-un climat de sorginte penala. Si adesea cu interventii nefericite asupra pieselor din colectie. Iata un exemplu de vizavi cu opera de arta, deturnat de la normal de una dintre agresiunile specifice ultimilor ani de dictatura: posesorii de tablouri, care se simteau amenintati de campania de rechizitionari pentru mobilarea Casei Poporului, le razuiau acestora semnaturile. La baza vandalismului cu functie de aparare statea o cu totul alta credinta decat aceea antica – damnatio memorie -, dar efectul in timp e oarecum asemanator. Multe dintre tablourile cu semnaturi sterse, ajunse ulterior in comertul de antichitati, au un destin confuz, desi sunt semnate stilistic convingator. La noi, la romani, existenta semnaturii pe tablou are o componenta mai degraba mistica, decat probatorie. In licitatiile de pictura din toata lumea, precizarile de tipul: “in genul lui …”, “in maniera lui …”, “scoala lui …”, “imitator al lui …”, “copie de epoca”, “copie de calitate”, precum si numeroase alte definiri, care ne spun ca nu avem de-a face cu un original, ci cu un derivat avand si acesta o valoare atent cuantificata de piata, nu-i tin la distanta pe colectionari. Circulatia libera a valorilor colectibile hotaraste preturile la zi in termenii cererii si ai ofertei. Imitatorii unui artist pot fi, la randu-le, mari artisti. Cum sunt bunaoara pictorii din anturajul lui Da Vinci si unii dintre maestrii lombarzi ai vremii.
Din pacate pentru colectionarul roman de pictura, un discipol de talent al lui Tonitza, in loc sa fie considerat cu simpatia ce o gasesc pretutindeni maestrii care institutionalizeaza o metoda – ca, de pilda, Magritte si contemporanii cei mai apropiati de gandirea sa – e privit cu deferenta rezervata neimplinitilor si vinovatilor. Ne facem, ca romani, un titlu de onoare din faptul ca Grigorescu apartine unei scoli (Scoala de la Barbizon), dar pe grigorescienii nostri din anii tarzii ai maestrului ii catalogam nediferentiat, ca pe un reziduu cultural al atelierului de excelente.
Cartea lui Petre Oprea “Colectionari de arta bucuresteni” (Meridiane, 1976) se refera la personalitati ale muncii de colectionar de pana in al doilea razboi mondial, toate avand in comun o stare materiala prospera. Pe vremea aceea, parea absurd sa purcezi la construirea unei colectii cu bani putini. Informatia era la fel de scumpa si de greu de obtinut ca si obiectele propriu zise. Astazi insa, invatatura si informatia sunt ieftine. Astfel ca e posibil sa colectionezi bunuri artistice de mare valoare cu preturi modeste, investind in operatia cumpararii gust, stiinta, scolire si criterii bine articulate. Se spune chiar ca un colectionar cultivat si staruitor plateste doar 10 % din banii pe care, pe acelasi obiect, ignorantul si fudulul platesc de mai multe ori pretul real.
Manualul nostru, prin urmare, intereseaza cele mai eficiente cai care il conduc pe omul dornic de un nou rasfat in viata catre reperele spirituale de care simtea ca are nevoie. Dar ale caror locatii si, mai ales, ale caror satisfactii nu avea cum sa le banuiasca.