Noi/ de David Nicholls

Nominalizare la Premiul Man Booker.

„Nicholls jonglează cu tema iubirii pierdute și, poate, regăsite, oferindu-ne un final cu totul neașteptat… ” – New York Times

„Un roman grozav… Nicholls este un maestru al relațiilor nuanțate. Este, de asemenea, expert în construirea unei povești inteligente, așa cum a dovedit încă din bestsellerul O zi, romanul său anterior.”  – Entertainment Weekly

În ciuda stângăciei și a manierelor ușor necioplite, Douglas Petersen, de profesie biochimist, dă dovadă de un simț al umorului care o seduce pe frumoasa Connie, artistă în devenire, și o convinge să se căsătorească cu el. Acum, la trei decenii de la începutul relației lor, Connie îl anunță pe Douglas că se gândește să divorțeze. Totuși, nu se simte în stare să anuleze călătoria în Europa planificată pentru a încuraja înclinațiile artistice ale fiului lor de șaptesprezece ani. Iar Douglas,  în adâncul ființei lui, este convins că acest voiaj le va reaprinde dragostea și îl va ajuta să-și refacă relația cu fiul său.

De pe străzile Amsterdamului în faimoasele muzee ale Parisului, din cafenelele venețiene pe însoritele plaje din Barcelona, odiseea lui Douglas Petersen însuflețește bătrâna Europă pe măsură ce el experimentează propria trezire la viață.

Criză a vârstei a doua, criză a cuplului, criză a adolescenței: Noi înseamnă voi…

David Alan Nicholls este un scriitor și scenarist englez contemporan (n. 1966, Hampshire). A urmat cursuri de teatru la Barton Peveril College, dar și de fizică și de biologie. A absolvit, de asemenea, Bristol University, înainte de a lua lecții de actorie la American Musical and Dramatic Academy din New York. Ca scenarist, a fost nominalizat la British Academy Television Craft Award, la secțiunea „cel mai bun scenarist de televiziune (categoria fic­țiu­ne)”, pentru serialul Cold Feet (2000). A scris scenariile filmelor Flirt de nota 10 (Starter for 10) și Secretele tatălui meu (And When Did You Last See Your Father?), în 2006, respectiv 2007. A scris, de asemenea, pentru BBC adaptările unor romane clasice, Tess d’Urberville, Marile speranțe și Departe de lumea dezlănțuită.

Ca scriitor, s-a lansat în anul 2003 cu romanul Cine știe câștigă (Starter for Ten, 2008), urmat în 2005 de Dublura (The Understudy, 2008). În 2009, cel de-al treilea roman al său, O zi (One Day, 2009), s-a bucurat de un succes fenomenal, iar în 2014, cel mai recent roman, Noi (Us) marchează revenirea scriitorului, aducându-i lui Nicholls titlul de autorul anului la National Book Awards și fiind nominalizat de juriul prestigiosul premiu Man Booker.

* * *

Vara trecută, cu puțin timp înainte ca fiul meu să plece de acasă la colegiu, soția mea m-a trezit în miezul nopții.

La început, am crezut că mă zgâlțâia din cauza ho­ților. De când ne mutaserăm la țară, soția mea căpătase obiceiul de a sări din pat la fiecare scârțâit, freamăt sau foșnet. De fiecare dată încercam să o liniștesc. E calori­ferul, îi spuneam; sunt grinzile care se contractă sau se dilată; sunt vulpile. Da, vulpile care iau laptopul, răs­pundea ea, vulpile care iau cheile de la mașină, și apoi stăteam amândoi întinși în pat și ascultam. Sigur, exista „butonul de panică“ de lângă pat, dar nu mă vedeam vreodată apăsând pe el, pentru ca alarma să nu deran­jeze pe cineva – de pildă, pe un hoț.

Nu sunt un bărbat deosebit de curajos și nici nu am un fizic care impune respect, dar în această noapte în mod excepțional m-am uitat cât era ceasul – puțin după ora patru dimineața – am oftat, am căscat și am coborât la parter, pășind peste câinele nostru total in­util; am trecut tiptil din cameră în cameră, verificând ferestre și uși, după care am urcat din nou la etaj.

– Totul e-n regulă, am spus. Probabil că e doar aerul din țevi.

– Ce vrei să spui? m-a întrebat Connie, ridicându-se în capul oaselor.

– Totul e-n regulă. Nici urmă de hoți.

– N-am zis nimic despre hoți. Am zis că, după păre­rea mea, căsnicia noastră a ajuns la final. Douglas, cred că vreau să te părăsesc.

Am rămas o clipă așezat pe marginea patului.

– În fine, măcar n-au intrat hoții, am zis, deși nici unul din noi n-a zâmbit și nici n-a mai dormit în acea noapte.

Fiul nostru Albie urma să plece de acasă în octom­brie, și mult prea curând după aceea avea să plece și soția mea. Cele două evenimente păreau atât de strâns legate, încât nu puteam să nu mă gândesc că, dacă Albie nu și-ar fi luat examenele și ar fi fost obligat să le dea din nou, poate am fi avut încă un an bun de căsnicie.

Dar înainte să mai spun ceva despre treaba asta și despre celelalte lucruri care s-au întâmplat chiar în vara aceea, ar fi necesar să vă povestesc câte ceva despre mine și să alcătuiesc un soi de „portret din cuvinte“. N-ar tre­bui să-mi ia prea mult timp. Numele meu este Douglas Petersen și am cincizeci și patru de ani. Remarcați acel ultim „e“ ciudat din Petersen? Am aflat că e o moște­nire de la un strămoșscandinav, un străbunic, deși eu n-am fost niciodată în Scandinavia și nici n-am vreo poveste interesantă de spus despre ea. Scandinavii sunt, prin tradiție, niște oameni blonzi, arătoși, deschiși și lipsiți de inhibiții, iar eu nu sunt deloc așa. Eu sunt en­glez. Părinții mei, amândoi decedați acum, m-au cres­cut în Ipswich, tata fiind doctor, iar mama, profesoară de biologie. Numele „Douglas“ vine de la afecțiunea ei plină de nostalgie pentru Douglas Fairbanks, idolul hollywoodian, așa că iată o altă pistă falsă în ceea ce mă privește. De-a lungul anilor au existat încercări de a mi se spune „Doug“ sau „Dougie“, sau „Doogie“. Sora mea, Karen, autointitulată „marea și singura personali­tate“ a familiei Petersen, îmi spune „D“, „Marele D“, „D-ul“ sau „Profesorul D“ – care, zice ea, ar fi numele meu în închisoare –, dar nici unul nu s-a lipit de mine, așa că am rămas Douglas. Întâmplător, al doilea nume al meu este Timothy, dar nu pare să fie de prea mare fo­los cuiva. Douglas Timothy Petersen. Sunt biochimist de profesie.

Înfățișarea. Soția mea, când ne-am cunoscut și ne-am simțit obligați să vorbim întruna despre chipul și perso­nalitatea celuilalt, și ce ne plăcea la celălalt, și toată acea rutină, mi-a spus la un moment dat că am o „față cât se poate de plăcută“ și, citindu-mi dezamăgirea în privire, a adăugat repede că aveam „ochi foarte blânzi“, orice o fi însemnând asta. Și e adevărat, am o față cât se poate de fină, ochi care pot foarte bine să fie „blânzi“, fiind în același timp de un căprui foarte închis, un nas de dimensiuni rezonabile și genul de zâmbet care te face să arunci fotografiile la gunoi. Ce-aș mai putea adă­uga? Odată, la o serată cu prietenii, discuțiile au ajuns la „cine ar juca rolul tău în filmul vieții tale“. Am râs și ne-am distrat mult când au fost făcute comparații cu diverse staruri de cinema și personalități din televizi­une. Connie, soția mea, a fost asemănată cu o actriță europeană obscură și, deși a protestat – „ea e cu mult mai fermecătoare și mai frumoasă etc.“ –, vedeam bine că se simțea flatată. Jocul a continuat, dar când mi-a venit mie rândul, s-a lăsat tăcerea. Oaspeții au sorbit din vin și și-au bătut bărbiile cu degetele, îngândurați. Am devenit cu toții conștienți de muzica de fundal. Se părea că nu semănam cu nici o persoană faimoasă sau remarcabilă din întreaga istorie a lumii – asta însem­nând, bănuiesc eu, fie că eram unic, fie exact pe dos.

– Cine vrea brânză? a întrebat gazda, și am trecut repede la avantajele relative pe care Corsica le are față de Sardinia sau ceva asemănător.

Oricum, am cincizeci și patru de ani – v-am mai spus asta? – și am un fiu, Albie, poreclit „Bezea“, pe care îl iubesc mult, dar care mă privește uneori cu un dispreț pur și consistent, umplându-mi sufletul de atâta tristețe și părere de rău, încât abia mai pot vorbi.

Așadar, suntem o familie mică, oarecum insufici­entă, și cred că fiecare dintre noi gândește uneori că e puțin cam prea mică, dorindu-și să mai fi fost cineva prin preajmă care să încaseze o parte din lovituri. Eu și Connie am mai avut o fiică, pe Jane, care a murit la scurt timp după ce s-a născut.

Există, cred eu, o idee general acceptată că, până la un anumit punct, bărbații devin mai arătoși odată cu înaintarea în vârstă. Dacă e adevărat, atunci mă aflu pe curba descendentă a acestei parabole. „Hidratează-te!“ obișnuia să-mi spună Connie când ne-am cunoscut, fi­ind tot atât de dispus să fac asta cum aș fi fost în cazul unui tatuaj pe gât, și, prin urmare, acum am fața huttu­lui Jabba. De câțiva ani am început să arăt caraghios în tricou, dar fac eforturi să trăiesc sănătos și să mă păstrez în formă. Am grijă ce mănânc, ca să evit soarta tatălui meu, care a murit de inimă mai devreme decât ar fi fost normal. Inima lui „practic a explodat“, a zis doctorul – cu o încântare nelalocul ei, după cum mi s-a părut – și, prin urmare, fac jogging în mod sporadic și oarecum jenat, neștiind prea bine ce să fac cu mâinile. Să le țin la spate? Îmi plăcea cândva să joc badminton cu Connie, deși ea avea tendința de a chicoti și de a încurca mai degrabă lucrurile, căci jocul i se părea „puțin cam pros­tesc“. E o prejudecată des întâlnită. Badmintonul e lip­sit de fudulia caracteristică unui tânăr director jucător de squash sau de romantismul tenisului, dar rămâne cel mai popular sport cu racheta din lume, iar cei mai buni jucători sunt atleți de primă clasă, cu instincte ucigașe nemiloase. „Viteza unui fluturașpoate ajunge la 354 km pe oră“, îi spuneam lui Connie, care se îndoise de râs lângă fileu. „Nu. Mai. Râde!“ „Dar are pene!“ spu­nea ea, „și mă simt caraghioasă să lovesc chestia asta cu pene. E ca și cum am încerca să omorâm un sticlete“, și pe urmă râdea iar.

Ce să mai zic? Când am împlinit cincizeci de ani, Connie mi-a cumpărat o frumoasă bicicletă de curse, cu care străbat uneori aleile pline de frunze, observând simfonia naturii și imaginându-mi ce impact ar avea asupra trupului meu ciocnirea cu un TIR. La cinci­zeci și unu de ani am primit accesorii pentru jogging, la cincizeci și doi, un aparat de tuns părul din nas și din urechi, un obiect care continuă să mă îngrozească și să mă fascineze deopotrivă, nechezând adânc în craniul meu, ca o mașină de tuns iarba în miniatură. Subînțelesul tuturor acestor daruri era același: mișcă-te, încearcă să nu îmbătrânești, nu considera nimic bătut în cuie.

Și totuși, nu are rost să neg; sunt un bărbat între două vârste. Trebuie să mă așez ca să-mi pun ciora­pii, mă duc noaptea la toaletă și am devenit conștient, într-un fel supărător, de prostată, ca de o nucă strânsă între fese. Crezusem întotdeauna că îmbătrânirea este un proces lin și treptat, asemenea fisurării lente a unui ghețar. Acum îmi dau seama că se întâmplă rapid, la fel cum cade zăpada de pe un acoperiș.

Spre deosebire de mine, soția mea mi se pare, la cei cincizeci și doi de ani ai ei, la fel de atrăgătoare ca în ziua în care am cunoscut-o. Dar dacă ar fi să rostesc un astfel de gând cu voce tare, ea mi-ar spune: „Douglas, astea sunt texte. Nimeni nu preferă o femeie cu riduri și cu păr cărunt“. La care aș replica: „Păi, nimic din toate astea nu e surprinzător. Mă așteptam să te văd îmbătrâ­nind încă de când te-am cunoscut. De ce m-ar deranja? Mie-mi place fața ta în general, nu fața de la douăzeci și opt de ani sau de la treizeci și patru, sau de la patruzeci și trei. Doar fața ta“.

Poate că lui Connie i-ar fi plăcut să audă asta, dar niciodată n-am apucat să i-o spun cu voce tare. Întotdeauna am presupus că o să am timp s-o fac, iar acum, stând pe marginea patului la patru dimineața, fără să mai ascult dacă sunt hoți în casă, părea să fie prea târziu.

– De când ai…?

– De ceva vreme.

– Când vrei să…?

– Nu știu. Nu prea curând, nu înainte ca Albie să plece de-acasă. După ce trece vara. La toamnă, poate de Anul Nou?

În cele din urmă:

– Pot să întreb de ce?

Pentru ca întrebarea și răspunsul final să aibă o noimă, poate că ar fi nevoie de un context. În mod instinctiv, simt că viața mea ar putea fi împărțită în două perioade distincte – Înainte de Connie și După Connie –, și până să povestesc în detaliu ce s-a întâmplat în acea vară, poate că ar fi util să relatez cum ne-am cu­noscut. În definitiv, e o poveste sentimentală. Cu sigu­ranță, există sentimente de dragoste în ea.

Fragment din Noi, de David Nicholls, în curs de apariție la editura Litera. Traducere din limba engleză de Mirella Acsente