– Din acest moment constituim celula de criză, zice Întâmplare. O să fac apelul. Voi răspundeți cu “prezent” și “apt”. Dacă cineva se consideră incapabil pentru misiune, să motiveze… Nono!
– Prezent și apt! strig eu cât pot de tare, de sub bărbia lui.– Nu țipa așa, că nu sunt surd, bombăne el și continuă: Vasile!
– Prezent și mort de foame!
– Fetița!
– Prezentă și-atât! Nu pot să promit că particip la ceva, dacă nu știu la ce.
– Șșși la fel, se mâțâie Abjectele, fără să aștepte să fie strigate.
Nu știm în ce vrei să ne amesteci. Fă-ți tu celulă, cu “obiectul”. Pe noi scutește-ne!
Nu-mi place să caut gâlceavă. Dar nici nu pot să vă mint, să pretind că am trecut cu seninătate peste cuvântul “obiect”. Nu știu cum e să-ți fie foame, decât din auzite. Dar mi s-a pus un junghi în corp, acolo unde se termină franjurile fularului. Sunt la mâna Colonelului. Dacă nu mă apără el, trebuie să mă apăr singur.
Urmează un moment de liniște. Undeva, departe, peste ropotul ploii, se aude sirena unei salvări. Întâmplare se ridică pe toate cele patru picioare și rămâne înțepenit așa, până ce sunetul se stinge, apoi spune:
– Sunteți o ceată de civili nepricepuți. Rămâne ca eu și mititelul ăsta, pe care-l numesc aghiotantul meu, să organizăm misiunea de salvare. Din clipa asta voi nu mai aveți dreptul la păreri. Ascultați ordinele mele. Avem nevoie de hrană și informații de dincolo de apă. Nu-mi dau seama dacă numai noi ne aflăm într-o situație critică sau și oamenii din împrejurimi. E posibil să fie nevoie să salvăm mult mai multe vieți decât vă imaginați.
– Noi, pentru fata stăpânei noastre, care ne-a alungat din casssă, nu mișcăm nici măcar vârful cozii. N-are decât să crape! Așșșa-i trebuie! hotărăște Amélie.
– Fiți pe pace, Abjectelor, că n-are ea nevoie de ajutorul vostru. Blocul în care ați locuit voi e plasat într-o zonă bună. Noi ne aflăm departe, în spate, mai la vale. Pe strada principală poate că nici nu plouă. Oamenii n-au nicio treabă cu apele. În plus, ei au niște dulapuri albe, pline cu mâncare și zăpadă.
Probabil că pisicile nu l-au mai auzit niciodată pe Vasile vorbind atât de mult, fiindcă îl privesc tare uimite. Jeanette îl sfredelește cu ochii ei albaștri, rotunzi:
– De unnde știi tu ce au oamenii în casă? Ai fost?
– Am mai fost… câteodată, recunoaște el.
Se lasă o tăcere grea. Fetița se îndepărtează ușor. De fapt, doar își schimbă poziția. Știu ce gândește – Vasile nu i-a adus niciodată nimic. Nici măcar un zgârci, o coajă de pâine. Vine sătul, apoi mănâncă și din ce câștigă Alburimea Sa de la Cătălina. Totuși, ea se joacă mai mult cu acest Vasile, se gudură pe lângă el, stă bosumflată toată ziua dacă el lipsește. Se simte trădată? Așa îi trebuie! Nu-i cunosc de prea multă vreme, dar sunt lucruri care-ți sar în ochi din prima.
– Ai fost șșși la noi în bloc? îl descoase și Amélie.
– Nu, răspunde Vasile foarte rușinat. Acolo n-am intrare.
Abjectele jubilează.
– Eram sssigure! La noi locuiește numai lume rasssată. Nu se admit maidanezi.
– Deocamdată, nici voi nu mai aveți intrare acolo, ha! rânjește Vasile. Mă uit înspăimântat în jur: picăturile de ploaie cad perpendicular și, ca niște obuze, fac milioane de cratere la întâlnirea cu apa. Bucata noastră de uscat e tot mai îngustă. Îmi notez iute observația asta în memorie, apoi o ascund cu grijă sub fular. Nu știu încă de ce, dar mi se pare importantă. Totuși, n-am fost destul de discret și una dintre Abjecte a băgat de seamă. Mă întreabă imediat:
– Ce ascunzi acolo, sssub fular, domnule Câlți ?
Mă salvează Întâmplare, care probabil a gândit un plan în timpul ciondănelii civililor:
– Ne trebuie o barcă, îmi spune el. Pe-aici, pe undeva, e un loc unde oamenii aruncă tot ce li se pare nefolositor. Poți să-mi spui cât de departe ne aflăm de locul acela?
– Sigur, domnule Colonel. E chiar în stânga, în spatele copacului. Pot ajunge acolo fără efort.
– Bun. Atunci așa vom începe. Pleci în misiune de recunoaștere. Vezi dacă nu cumva găsești o barcă sau ceva asemănător. Pentru orice eventualitate, faci o listă a obiectelor pe care le identifici și o studiem împreună.
Plec imediat, deși am o mulțime de obiecții. În cele câteva luni pe care le-am petrecut alături de prietenul meu, am verificat împreună gunoiul aproape zilnic. Era o îndeletnicire mai mult distractivă, fiindcă nouă nu ne trebuia nimic din ce abandona Asta în cutia de plastic cu pedală și capac. Dar, de îndată ce-am descoperit mecanismul de funcționare, petreceam cele mai plăcute ore cercetând conținutul. Aș putea afirma, cu riscul de-a părea lăudăros, că acolo mi-am desăvârșit studiile, acolo am învățat să scriu și să citesc. Era un joc destul de simplu: prietenul meu adulmeca o pungă, un recipient, și-mi spunea ce conținuse, până în cele mai mici amănunte. Și exact aia scria pe ambalaj! De pildă, când își vâra nasul într-un cilindru de tablă foarte ușor și zicea “bere”, eu vedeam cuvântul BERE scris pe exterior. “Lapte”, analiza el lingând ultimele picături dintr-un carton și LAPTE citeam și eu, scris cu albastru, pe un câmp înflorit.
Ne-am contrazis adesea pe seama cunoștințelor mele. El susținea că e imposibil ca eu să nu fi știut câte ceva de dinainte, de când încă mă aflam în magazin sau poate mai de demult, din mansarda plină de fum de țigară a graficianului. Se dădea exemplu pe el, care moștenise toate caracterele bune ale părinților săi campioni, devenind el însuși campion în copilărie, fără să depună cel mai mic efort. “Știa omul acela să scrie și să citească?” mă întrebase. “Sigur că da!” “Ei, vezi? Atunci și tu știi, fiindcă l-ai moștenit, așa se zice. Dovadă – ochelarii. Avea el ochelari? Avea. Ai și tu! Ochelarii tăi sunt urmașii ochelarilor lui. Pricepi?”
Pricepeam. Era o posibilitate, recunosc, și nu mă gândisem la ea până atunci. Deși eu tot mai cred că cele mai multe lucruri le-am învățat trăgând cu ochiul în ecranul calculatorului sau al televizorului. Știu filme întregi pe dinafară, deși nu le-am văzut decât o dată. Prietenul meu, deși era la fel de atent ca și mine, nu vedea nimic la televizor. Culmea e că tot televizorul mi-a explicat cândva de ce nu înțelege prietenul meu nimic dintr-un film. Fiindcă el vede – cum se numesc? Fotograme. Poze. Pentru el, un film e un album de poze. Unul uriaș. Un album de poze, cu cât e mai gros, cu atât e mai plictisitor. Nu știu cum să vă explic. Într-o poză cineva râde. Nu se vede că a plâns toată noaptea trecută. S-a spălat pe ochi pentru a fi fotografiat, a pus gura în poziție de zâmbet și toată lumea e mulțumită. Nu-i mai poartă de grijă. Nimeni nu s-a gândit să-i facă o poză noaptea trecută. Când plângea.
O, Doamne!… Cât de greu e să mergi prin noroi. Un pas înainte, doi înapoi…
De îndată ce-am priceput că prietenul meu urmărește filmele doar din politețe, ca să stea cu mine și cu Asta pe aceeași canapea, am încercat să repar lucrurile: i le povesteam a doua zi.
Știți ce-am descoperit? Că o mulțime de filme bune, cu adevărat bune, sunt proaste. Să vă dau un exemplu: un om mic, de patru ani, se apropie de o ușă, cu ochii ațintiți asupra clanței, hotărât să o deschidă, iar aparatul filmează de la nivelul privirii unui om mare. Înțelegeți? De undeva de deasupra omulețului! Prietenul meu era un consultant de imagine foarte bun. Dar nu l-a consultat nimeni. Chit că e descendent din părinți campioni.
Mă uit mereu în urmă, să mă conving că totuși înaintez. Copacul nostru s-a micșorat parcă și tot grupul adăpostit la poalele lui seamănă cu o colină mohorâtă. Doar urechile ciulite ale lui Întâmplare se disting cu claritate și, fiindcă-l știu acolo, așteptându-mă, prind puteri.
Din volumul in pregătire la la Editura ALLFA, colecția Strada Ficțiunii