– Stimate domnule Norman Manea, istoria literară consemnează următorul paralelism, frapant. În 1986, Norman Manea a plecat din Republica Socialistă România. În 1986, Lucian Raicu a rămas în Occident, nemaiîntorcându-se în România lui Nicolae Ceaușescu.
E o simplă coincidență că un scriitor de valoarea dvs. și un critic literar de valoarea lui Lucian Raicu au ales, în același an al “Epocii de Aur” ceaușist, exilul?– Nu, nu este o simplă coincidență că am rămas, amândoi, în România, până în ceasul al unsprezecelea, cum ni se părea, și nici că am plecat, până la urmă, ba chiar simultan, la diferență, dacă nu mă înșel, de vreo două săptămâni. Nici faptul că, după plecarea noastră, fratele lui Raicu și prietenul meu, Virgil Duda, a depus cerere de emigrare “legală” în Israel, neavând altă soluție de a părăsi socialismul multilateral mutilat al geniului de Scornicești.
Nici soluțiile noastre nu fuseseră, de fapt, chiar cu totul legale, deoarece nu am “plecat”, pur și simplu, ca niște cetățeni normali dintr-o țară normală, ci am folosit un pașaport turistic, obținut nu foarte ușor, pentru a ne căuta un refugiu în necunoscut, ceea ce a însemnat pentru Raicu și Sonia Larian mai întâi Germania (la Heidelberg, la seminarul de literatură română al lui S. Damian) și apoi la Paris, unde a cerut azil politic și a început să colaboreze la Europa Liberă, iar pentru mine mai întâi Germania, la Berlin, unde obținusem o bursă DAAD de un an, și apoi în marea Lume Nouă a Americii moderne și post-moderne, un adevărat șoc multilateral dezvoltat pentru bietul evadat din prăbușita țară tristă, plină de umor. Cu Raicu și Sonia ne-am revăzut curând la Heidelberg și am tot discutat, cum o făcusem și la București, despre negrele certitudini lăsate în urmă, în iadul ceaușist, și despre prea multele incertitudini în imprevizibilul nostru viitor occidental.
Și Raicu și eu am fi putut emigra “legal” în Israel, răscumpărați pe dolari de atotputernica și atoatecorupătoarea “conspirație mondială” evreiască. Nu am făcut-o, în cele patru decenii de fericire obligatorie în socialismul bizantino-românesc, pentru că ne simțeam profund și indisolubil legați de limba și literatura română. Eram handicapați, adică, eram scriitori și anume scriitori români, ceea ce prevala asupra condițiilor nu tocmai idilice ale vieții și scrisului în Patria noastră și chiar și asupra nu puținelor răbufniri vechi și noi ale tradiționalului și invincibilului antisemitism, manifestat nu o dată și în cultură, ba chiar sub semnături autohtone ilustre.
Raicu repeta, cu obstinație, înaintea plecării, “Nu, noi nu plecăm pentru că ne simțim nedreptățiți în literatura română, să fie clar și categoric. Nu, nu de asta plecăm, ar fi prea simplu și preafals, ci din cauza degradării în care a ajuns țara asta.”
Nu eram printre privilegiații sistemului și nici printre medaliații literelor, nici nu râvneam la compensații de acest fel în exil, nu eram acest tip.
Motive poate am fi avut, totuși. Îmi amintesc o convorbire avută la Casa di Romania, din Roma, unde ajunsesem datorită unei burse de restaurarea artei avută de Cella în Italia, și unde m-am întâlnit întâmplător cu un poet care abia își pregătea dizidența și exilul. Venise cu o sticlă de vin roșu, să petrecem o seară împreună, și nu mi-a fost mică uimirea când foarte curând a dirijat conversația spre obișnuitele mârâieli dâmbovițene. Cum de eu sau Raicu, evident marginalizați și nedreptățiți în viața literară, nu reacționăm ci, dimpotrivă, ne menținem izolarea și tăcerea? Eram perplexat și nu îndrăzneam să răspund prin întrebările care îmi veneau în minte: asta avem noi de dezbătut și rezolvat aici, în minunăția Romei? nici aici, în bucuria de a fi departe de colonia penitenciară socialistă, nu putem să ne eliberăm de micile noastre sâcâieli și stupidități provinciale?
Întrebarea vanitosului și vehementului poet exprima, însă, probabil, ceva adevăr, doar că acest adevăr ne preocupa mai puțin decât s-ar fi cuvenit, poate. Cine l-a cunoscut pe Raicu știe la fel de bine ca mine cât de neajutorat era în cele practice; și avea motive, ca și mine, să fie extrem de îngrijorat de soarta sa în exil. Nici eu nu eram un mare fachir într-ale furnicarului zilnic, dar nu mă puteam compara cu el, și mai nimeni nu se putea compara. Faptul că totuși a plecat, aruncându-se în neant, spune multe, faptul că, după atâtea excesive ezitări, am plecat spune multe.
Noi eram preocupați de cărți, de scris și de prieteni, printre care se găseau, din fericire, străluciți scriitori și critici; cărțile și scrisul și prietenii nu doream să-i părăsim și după ei aveam să tânjim și apoi, în departele exilului.
Mama mea a vrut să părăsească România imediat după întoarcerea din Transnistria (“Trans-Tristia”) și a continuat să rămână, din cauza mea, la Suceava, unde îi vizitează din când în când mormântul fiul stabilit la New York. Eu, adică, cel de azi.
Să mai spun că sunt stupefiat descoperind, de la o vreme, în ziarele românești o anume nostalgie după vremurile de ieri, când părăseam, îngrozit, România?
Să fie acesta rezultatul a 20 ani de libertate, presă liberă, justiție independentă, participare la NATO și Comunitatea europeană și corupție, manipulări, demagogie, nou bizantinism, nou ciocoism?
Nu eu trebuie să dau răspunsul.
Bard College, 13 octombrie 2011
Norman Manea (n. 1936) este unul dintre cei mai apreciați prozatori și eseiști români, profesor de literatură europeană și “writer in residence” la Bard College, New York. De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (1979) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, anulat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste). În 1992 a primit Bursa Guggenheim și prestigiosul Premiu MacArthur, în 1993 Biblioteca Națională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincției de “Literary Lion” al bibliotecii, în 2002 i s-a atribuit Premiul internațional de literatură Nonino pentru “Opera omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2008 obține Premiul “Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia, oferit de revista Observator cultural. În 2010 a primit din partea guvernului francez distincția “Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres”.
În seria de autor Norman Manea, la Editura Polirom, au apărut: Întoarcerea huliganului (ed. I, 2003; ed. a II-a, 2006, 2008), Plicuri și portrete (2004), Fericirea obligatorie (ed. a II-a, 2005), Despre Clovni: Dictatorul și Artistul (2005), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (ed. a II-a, 2005), Plicul negru (ed. a V-a, 2010), Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici (2008), Înaintea despărțirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008), Atrium (ed. a II-a, 2008), Variante la un autoportret (2008), Vizuina (2009), Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian (2010).