Când goarna Patriei a sunat, cu toții am sărit la arme! Fiecare după specialitatea, după pregătirea și după rangul său: casca și moletiera, pușca, ranița și gamela, sau chipiul și sabia (urmând ca gamela să fie adusă de ordonanță!). Că așa e în armată, fie ea și “de duminică”: gradele trebuiesc respectate!
Câmpurile de luptă sunt cam peste tot la fel: mai întâi un peisaj plăcut, liniștit, apoi un ținut desfundat și sfârtecat.
Taberele seamănă între ele mai ales prin voioșia trupelor în orele de repaus când militarii se strâng la taifas, în preajma unui foc sau la o masă improvizată dintr-o cutie cu galeți. Diferite sunt poate doar corturile și dotările. Când încă nu eram atât de “perfecționați” în arta reconstituirilor de epocă și am reînscenat Bătăia de la Argeș – la Mogoșoaia (2006) – am înnoptat sub marile corturi kaki ale armatei actuale, cu geamuri de plastic și confortul la zi (pat de fier cu saltea și pătură călduroasă). Dar nu aceasta era ce ne doream și ce se potrivea autenticității pentru care optasem. La Colchester și Passchendaele am avut corturi conice de pânză albă, după modelul folosit în armata britanică, dar ne-am făcut culcușul pe un braț de paie. La Komárom, Terezin și Waltham Abbey – unde se aflaseră, timp de 300 de ani The Royal Gunpowder Mills (Pulberăriile Regale) – ni s-au pus la dispoziție niște vechi cazărmi pe ale căror dușumele aspre și reci, de ciment, ne-am întins păturile, iar cei mai înstăriți, patul de campanie. În lumina palidă a unui bec de veghe se puteau distinge, de-a lungul pereților coșcoviți, întinși, unul lângă altul, militărește, inamicii de a doua zi – nemți, ruși, francezi, belgieni, britanici: înveliți în pături cazone și acoperiți cu mantale sau vârâți în saci de dormit contemporani, ostașii de mâine se odihneau într-o perfectă armonie. Dormind “la grămadă”, somnul îți este totdeauna legănat de concertul sforăiturilor pe toate tonalitățile, majore sau minore, oferit gratis și fără pauză, de cei care avuseseră norocul să adoarmă înaintea ta. Și, în funcție de meniul zilei – cartofi sau fasole – acesta poate fi augmentat și cu alte sunete, diftongate sau sincopate… Că așa e la oaste: trebuie să înghiți aerele tuturor și mai ales ale superiorului!
Fie din cauza extenuării, fie din aceea a emoțiilor legate de evenimentele în pregătire, niciodată nu am putut dormi prea mult timp: la ivirea zorilor eram în picioare, mult înaintea celorlalți. Ieșeam din cort sau din cazarmă și, curios, dădeam un ocol campamentului. Era încă întuneric, aerul curat și înviorător. Tabăra dormea. Pânzele de cort vibrau de sforăiturile locatarilor. Mai pâlpâiau focuri șovăielnice ori câte un felinar.
Toaleta se face, de multe ori, în mijlocul naturii, la un spălător cu apa rece ca gheața ce curge din mai multe robinete într-un jgheab de tablă. Pe un stâlp e prinsă o oglinjoară în care cei interesați de aspectul lor își pot vedea chipul când se bărbieresc. Certamente aceasta nu era destinată francezilor care din cauza hirsuțeniei lor tradiționale au primit porecla de poilus (păroși).
Atmosfera pașnică a taberelor durează până la orele 6 sau 7, după cum consideră organizatorii oportun să fie sunată deșteptarea. La Passchendaele nu era doar o singură goarnă care dădea acest semnal urât de toți ostașii, ci mai multe, în care se sufla deodată, din diferite colțuri ale campamentului. Gorniștii se luau la întrecere și dialogau pe note, cu multă măiestrie. Dintr-un cort individual ieșise un zuav francez care scotea note foarte frumoase într-o trompetă lungă, decorată cu ciucuri roșii. Un matroz britanic îi ținea isonul. Imediat tot campamentul s-a pus în mișcare și a trecut la program.
Britanicii sunt foarte atenți la pompa militară: atât la Passchendaele, cât și la Colchester sau Waltham Abbey, imediat după deșteptare și înaintea micului dejun, când trupa este echipată, se desfășoară ceremonia ridicării steagului. O grupă de infanteriști e inspectată de un sergent care le controlează ținuta și le cercetează armamentul. Apoi grupa, având în frunte un soldat minuscul, formează garda drapelului ce e înălțat pe catarg în sunetul goarnei, în vreme ce toți militarii imperiului, oriunde s-ar fi aflat și în orice activitate ar fi fost prinși, iau poziție de drepți și fac front spre Union Jack.
Cum grija majoră a soldatului – atunci când nu se află sub foc (iar sub foc se află destul de rar) – este să aibă burta plină, constanta preocupare pentru masa zilnică și pentru proviziile destinate zilelor negre este legitimă. Există diferențe de meniu de la o campanie la alta. Pe frontul românesc, la Râșnov, de prânzișor se dă slănină și telemea ori brânză de burduf, specifică locului – de cele din urmă, camarazii belgieni s-au plâns că sunt prea sărate și aspre pentru palatinul lor. Este drept că, în campania de la Ypres (sau Passchendaele, 1917), pe pământ belgian, ne-au fost oferite enorme felii de pâine cu câte o feliuță de cașcaval fără gust – subțite cât o coală de hârtie! – fie unse cu ou și date la tigaie. Mai sănătos s-a mâncat la Terezin, unde se reînscena bătălia de la Przemysl (1914-1915). Acolo, soldații treceau prin fața mesei pe care bucătarul așezase o cutie încăpătoare de lemn plină cu felii mari de pâine neagră, vârtoasă, din care își alegeau, una sau două, după pofta inimii și apetitul de dimineață, pe care întindeau – unii cu baioneta, alții cu briceagul personal ori cu lingura de tinichea – un strat mai gros sau mai subțire de untură albă scoasă dintr-un borcan pântecos. Peste ea se presărau feliuțe de ceapă și sare. Cei cu stomacul mai delicat puteau opta pentru un corn alb uns cu dulceață. Cafeaua și ceaiul, ambele neîndulcite, erau turnate cu polonicul, de popotar. În Europa Centrală, gulașul este mâncarea standard, consistentă și hrănitoare, la prânz sau cină. La noi, într-un impozant ceaun de tuci, soldatul Eugen Petri, bucătar șef, a pregătit o excelentă tocană, iar într-unul mai mic o mămăligă aurie, aburindă și… fără cocoloașe. A fost ajutat de sergentul major Aurică Stroe și de soldații Cosmin Anastasiu, Aurel Nae și Radu Oltean, care și-au suflecat mânecile și au curățat cartofii, au tăiat carnea și ceapa, iar stegarul Ion Drăghici, judicios popotar, a împărțit porțiile, după cuviință. În Belgia, masa principală era mai subțire: iahnie de cartofi sau orez cu dulceață – în cantități absolut neîndestulătoare. Ce-i drept, acolo se dă și desert: o optime de măr, verde și acru! În jurul cazanul bucătăriei de campanie, ce fumega promițător, trebăluiau niște vlăjgani grași, doar în cămăși, cu bretelele atârnând și cu șorțuri dinainte – doar o șapcă ori un glengarry scoțian îi desemna a fi bucătari militari. Au simțit probabil compasiune pentru durduliul nostru camarad, sergentul Ney Demetrescu, și i-au umplut gamela până la refuz. Erau acolo cel puțin patru sau cinci porții normale. Că așa e la armată: cine are protecție, trăiește bine!
Apoi, cu burțile pline, pornim la luptă. Sub foc, am cunoscut toate anotimpurile și toate temperaturile: la Komárom și Mogoșoaia, la început de septembrie, ne-am copt de cald și puțin a fost să nu cădem răpuși de insolație; la Terezin, primăvara, am cam dârdâit de frig și am trăit cu amenințarea averselor care, la Passchendaele s-au dezlănțuit, cu furie, după o dimineață însorită și potrivită angajării luptei – regiunea Ypres este cunoscută pentru marea ei umiditate, iar în timpul Războiului adevărat se creaseră întinse smârcuri, în și între găurile de obuze, unde mulți soldați și-au găsit sfârșitul fără a fi fost victime ale proiectilelor. Dar cea mai grea luptă a fost purtată cu intemperiile chiar pe pământ românesc, la Râșnov, unde întreaga zi a burnițat ca în noiembrie, deși era doar sfârșit de august. Apa ne pătrunsese până la piele, picioarele ne înotau în noroiul din bocanci. Nici chiar cei câțiva stropi de coniac pe care maiorul baron Roman Gamotha din Regimentul 3 Dragoni Cesaro-Crăiești i-a împărțit, cu generozitate, între camarazi nu ne-au putut dezmorți ciolanele înghețate. Ploaia de foc era preferabilă ploii meteorice.
Că așa e la armată: din două rele, alegi răul cel mai “bun”!
Pâcla ridicată din pământul ud se confunda cu fumul exploziilor. Ordinele abia se auzeau printre detunături. Doar fluierul strident al bravului nostru căpitan H. V. Șerbănescu răzbătea prin vacarm, comandând atacul. Toți ca unul, românașii noștri s-au aruncat asupra vrăjmașului – însă, fără înjurăturile de rigoare cu care își împroșcau adversarul la 1917. Căci, acum, încrâncenarea era doar simulată, iar după bătălie, toți – români, francezi, belgieni, britanici, austro-ungari, bulgari – aveau să-și strângă mâinile și să ciocnească un păhărel. Că așa este în campaniile de reconstituire: vechile dușmănii sunt înlocuite cu o prietenie statornică, universală, datorată pasiunilor comune pentru uniforme, arme și vremuri apuse ce prind viață prin abnegația și efortul nostru de imaginație!