Editurile noastre publică sute de cărți în fiecare lună, o enormă producție de Editurile noastre publică sute de cărți în fiecare lună, o enormă producție de carte, care copleșește de-a dreptul cititorul intrat într-o librărie. Prin rubricile diverse ale “Ziarului de Duminică”, care au ca subiect cartea, ne-am propus să fim un ghid pentru cel care dorește să se informeze, încat, atunci cand ajunge într-o librărie, să se poată orienta mai ușor. La “Cartea de literatură” sunt semnalate cărți aflate deja pe rafturi, între care facem, firește, o selecție. La fel se întamplă cu cartea de istorie, de știință, de economie, de artă. Le sunt destinate cronici cărților asupra cărora merită să ne oprim mai mult, din diverse motive, explicate de cei doi cronicari literari ai ziarului. Atenție aparte mai primesc colecțiile. Asupra unui titlu tradus ne oprim pe îndelete în fiecare număr. Din noianul de volume în curs de apariție sau în pregătire alegem cate unul pe care îl prezentăm printr-un fragment, sperăm incitant, la rubrica “Avanpremieră”. În sfarșit, în cadrul rubricii de față, am invitat editurile să ne semnaleze cate o carte aflată în pregătire, să ne prezinte, pe scurt, de ce merită acea carte să apară, să fie cumpărată și citită.
La Editura Curtea veche:
Alec Bălășescu – “Voioasa expunere a ordinii mondiale”
Exersată pe trei continente, privirea lui Alexandru Bălășescu surprinde adesea prin conexiunile pe care le operează, destabilizând căutătura narcisist parohială de care avem parte, de regulă, în spațiul public românesc actual. De aici și o mobilitate a privirii problematizatoare, care face adesea, în doar câteva paragrafe, volute care te pun cel puțin pe gânduri. Pornind, de pildă, poetic, de la picăturile de lapte care au căzut din sânul Herei dând naștere Căii Lactee, Alexandru Bălășescu ajunge la alte constelații, cele politice și tot ce înseamnă star sistem. Rezultatul este și el din această categorie care te îngândurează: devenite imagine de consum (“canibalism vizual”), stelele cerului nostru public contribuie la “metamorfoza umanului în corp celest”. Dacă după citirea acestui volum vi se va întâmpla să vedeți idei pe stradă, nu vă speriați, se cheamă antropologie. Iar Alexandru Bălășescu vă poate fi o călăuză bună ! (Vintilă Mihăilescu)
În mod cert, antropologul nu este intelectualul lui Camil Petrescu, care “vede idei”. Era să spun “pur și simplu” idei… Ceea ce nu înseamnă în nici un caz vreo “oroare de concept”, doar că acesta este totdeauna întrupat: antropologul este un intelectual camil-petrescian care vede ideile umblând pe stradă, idei vizibile prinse într-o rețea de invizibile – dar imaginabile – relații. Tocmai de aceea, antropologia se oprește, pe de altă parte, la poarta pornografiei. Aceasta, ne spune Alex Bălășescu, “e ca un scurt circuit – taie legătura dintre sex și toate simțurile în afară de ochi. (…) Stimulii pornografici reduc aria de percepție a simțurilor doar la organul vizual și amplifică în același timp rolul acestuia și imaginea însăși: obiectivul mărește și localizează detaliul, oferindu-ne mai mult decât percepe ochiul. (…) Pornografia fragmentează și reinventează sexul, aducându-ni-l în fața ochilor într-o formă segmentată, unde detaliul este mai important decât întregul.” Dar “privirea pornografică” merge mult mai departe: “ochiul pornografic nu este decât o altă denumire pentru statul atotvăzător ce ne violează intimitatea”. Dar dacă pornografia, în acest sens larg, “se sprijină pe promisiunea de a oferi mai mult”, pentru antropologie “less is more”: ea se ferește de indecența voaiorismului pentru a promite detalii în care poți privi ansamblul. Pe scurt, această știință tânără cu pretenții eterne este și ea o “istorie a ochiului”, alta decât aceea scrisă de George Bataille, dar și alta decât aceea a vizionarilor lui Camil Petrescu.
M-am hazardat în aceste considerații deoarece despre o privire antropologică este vorba, în primul rând, în această colecție de texte mici (unele sunt doar “o reflectie succintă, de dezvoltat cu alta ocazie”, după cum precizează autorul) dar vizionare a lui Alec Bălășescu. Autorul are ochiul instrumentat de pasiunea lui pentru modă (volumul începe cu un studiu dedicat acesteia), mângâie cu privirea obiectele și corpurile, este obsedat de Daguerre și tot ce înseamnă trecerea la civilizația imaginii și face apel frecvent la filme în argumentațiile sale. Privitul este, de fapt, o pasiune în sine. Un privit cu rost, care baleiază treptele “privirii antropologice”, de la a vedea fapte sociale, la a vedea semnificații și apoi sensuri.
Poți să privești astfel chiar și cuvinte, nu doar oameni și materii. Este cazul, de pildă, al articolului despre TUB, proiectul de amenajare urbană care prevede tăierea unor spații pietonale în textura urbană a Bucureștiului și pe care urbaniștii le-au botezat “camere urbane”. Camere? Dar “cameră” este prin excelență spațiul privat, intim, unde “nu intri încălțat”! – se minunează Bălășescu. Și de aici pornește o întreagă analiză a relațiilor dintre spațiul public și cel privat în societatea românească. În alt articol, expresiile curente în care este folosit cuvântului “timp” îl ajută să “vadă” Timpul, în ipostaza sa de “timp social”.
La Editura ART:
Ingeborg Bachmann – “Paul Celan. Timpul inimii. Corespondență”
Volumul cuprinde corespondența dintre Paul Celan și Max Frisch, precum și cea dintre Ingeborg Bachmann și Gisèle Celan-Lestrange. Editată și comentată de Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll și Barbara Wiedermann. Traducere din limba germană de Iulia Dondorici.
Cei doi îndrăgostiți, Ingeborg Bachmann și Paul Celan, s-au întâlnit în Viena, în mai 1948. Aveau destine cum nu se poate mai diferite: ea – fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP, studentă la Filozofie, el – un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuți, care-și pierduse ambii părinți într-un lagăr de concentrare german, el însuși supraviețuind unui lagăr de muncă românesc. Din această diferență insurmontabilă își trage Paul Celan scrisul în calitate de autor evreu ce se adresează cititorilor germani și tot de aici provine exigența lui ridicată față de poezia de limbă germană scrisă după catastrofa evreiască; pentru Ingeborg Bachmann, care se confruntase și înainte de această întâlnire cu istoria recentă germană și austriacă, aceeași diferență va constitui un nou impuls de a lupta de-a lungul vieții împotriva uitării și de a interveni în favoarea poeziei lui Celan.
Diferența, precum și efortul de a relua convorbirea după tulburări foarte profunde definesc schimbul de scrisori al amândurora, de la prima poezie-cadou din mai-iunie 1948 până la ultima scrisoare din toamna anului 1967. Este o mărturie existențială majoră, pe cât de dramatică, pe atât de mișcătoare – și totuși, altfel decât era de așteptat după speculațiile făcute atâta timp pe această temă. Cunoștințele noastre despre relația dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan și despre felul în care se regăsește ea în opera amândurora are acum, prin ediția de față, baze temeinice.
Scrisul se afla în centrul vieții ambilor parteneri de corespondență, care, în anii ’50, au fost imediat văzuți drept principalii reprezentați al liricii germane postbelice. Însă scrisul nu e un lucru ușor pentru nici unul dintre ei, inclusiv scrisul scrisorilor. Zbaterea în jurul limbii, lupta cu cuvântul ocupă un loc important în cadrul corespondenței. De multe ori, e vorba de scrisori netrimise: unele dintre acestea eșuează și vor fi aruncate, însă unele variante vor fi păstrate și stau între scrisori ca martor al îndoielilor. Alte variante – nu întotdeauna complete, ca partenerul să nu mai afle totuși unele lucruri – sunt anexate unor scrisori mult mai târzii; de asemenea, intervalul de timp scurs le “îndulcește”, făcând astfel cu putință comunicarea unor lucruri imposibil de spus la vremea lor. Sau mai degrabă: imposibil de scris. “știi” și “știi bine” înlocuiesc deseori exprimarea directă; telegrame sau scurte scrisori anunță scrisori detaliate, care însă nu sosesc întotdeauna. și iar și iar se roagă reciproc să-și trimită scrisori, le cerșesc chiar. Bachmann își reduce pretențiile la “Scrie-mi numai, scrie-mi”, iar Celan arată foarte clar, printr-o frază încrucișată, cât de greu îi vine să adreseze această rugăminte: “Acum îți scriu eu ție, câteva rânduri doar, pentru a te ruga să-mi scrii și tu câteva rânduri”. O tăcere îndelungată a celuilalt îl face pe fiecare dintre ei să creadă că motivul ar putea fi el însuși: “fiindcă îți vine greu s-o scrii, și mai greu, după avalanșa mea de cuvinte la telefon”, sau: “Poate că nu am scris o scrisoare prea inteligentă”.
Tăcerea – chinuitoare pentru unul dintre parteneri sau păstrată de amândoi printr-o învoială tacită – este un element important în cele șase secvențe temporale care pot fi stabilite în cadrul corespondenței și ale căror limite sunt strâns legate prin puncte de cotitură în biografia amândurora. Între săptămânile petrecute împreună la Viena și ultimul dintre cele 196 de documente – scrisori, cărți poștale, telegrame, dedicații și notele unei discuții – se află momentul plecării lui Celan din Viena la Paris la sfârșitul lui iunie 1948, întâlnirea – care va rămâne pentru mult timp ultima – de la colocviul Grupului 47 din Niendorf de la sfârșitul lunii mai 1952, reluarea relației de dragoste după un colocviu din Wuppertal, din octombrie 1957, întâlnirea lui Bachmann cu Max Frisch din vara lui 1958 și, în final, înrăutățirea crizei psihice a lui Celan la sfârșitul lui 1961, pe culmile afacerii Goll, în urma acuzelor de plagiat lansate de Claire Goll, văduva lui Yvan Goll, marcând, de fapt, sfârșitul corespondenței cu Bachmann, și nu numai acesta. Iată care sunt punctele de convergență ale unei conversații prin scrisori pline de variante și marcate de propriile discontinuități. Fiecare perioadă delimitată de aceste puncte de cotitură are o înfățișare proprie, printr-un ton propriu, teme proprii, dinamică proprie, forme proprii ale tăcerii și, ca atare, o asimetrie întotdeauna altfel determinată.
Anii schimbului epistolar de după 1961 – ca o imagine în oglindă a dominației lui Bachmann dintre 1952 și 1957 – sunt în întregime lăsați în seama lui Celan. Dar tocmai cele două scurte scrisori din partea lui, scrise la un interval mare de timp, arată cât de mult se interesează unul de celălalt cei doi parteneri epistolari – deși nu mai există contacte personale și chiar dacă Bachmann refuză tacit un nou început. În ambele dăți, Celan reacționează la unele vești despre Bachmann aflate din presă și completate cu informații de la cunoștințe comune. În ultima scrisoare, e vorba de faptul că Bachmann îl apără ferm și înverșunat pe traducătorul Celan atunci când propria ei editură îl preferă pe poetul nazist Hans Baumann pentru retroversiunile din Achmatova. Scrisoarea, pe cât de scurtă, pe atât de mișcătoare, arată – ca și corespondența lui Bachmann cu Gisèle Celan-Lestrange după moartea lui Celan și, nu în ultimul rând, romanul ei “Malina”, în care vorbește cu Celan, citându-l – caracterul indestructibil al unei relații speciale, cu toate distrugerile percepute în interiorul ei și dincolo de cuvântul încredințat hârtiei scrisorilor.