Inflația Chinei a atins 6,5% în iulie, un alt maxim pe trei ani, însă majoritatea analiștilor nu se arată alarmați, scrie The Wall Street Journal. În sine, rata nu este deosebit de ridicată, iar Beijing-ul a reușit să menține inflația sub control în trecut.
Acum, însă, diferența este că inflația avansează chiar în condițiile unei încetiniri a creșterii economice, un fenomen cunoscut drept stagflație. Acesta este un semn că politica monetară a Beijing-ului, care a menținut atât rata de schimb, cât și prețurile stabile timp de un deceniu chiar în condițiile unei creșteri dramatice a productivității, este aproape de limită. Din experiențele trecute, relaxarea acestei politici ar putea avea efecte negative atât asupra Chinei, cât și întregii lumi.
Până acum, rata ridicată a economisirii a însemnat un nivel ridicat al lichidității băncilor chineze, ceea ce a permis băncii centrale să emită obligațiuni și să majoreze ratele rezervelor pentru a steriliza fără a afecta creditarea către companii. Însă, în condițiile în care sterilizarea a accelerat în ultimii ani, băncile și-au văzut lichiditățile scăzând, ceea ce înseamnă că autoritățile de la Beijing trebuie să aleagă între a furniza mai puține lichidități companiilor și a permite inflației să accelereze, sau, cum pare să se întâmple acum, câte puțin din fiecare.
Prin situații similare au trecut și alte puteri economice asiatice în ascensiune care au urmat modelul chinez de creștere în trecut. Printre țările respective se numără Japonia, Malaezia și Taiwanul.
Aceste exemple arată că China nu este un “miracol”. Susținerea unui excedent comercial în paralel cu acumularea și sterilizarea de rezerve valutare are succes pentru un timp. Inflația este însă doar amânată. Investițiile care s-au bazat pe prezumpția că timpurile bune vor dura la nesfârșit trebuie atunci lăsate deoparte. Exporturile subvenționate trebuie să scadă la un procent mai potrivit din economie.
Există o ironie aici, în sensul că unul din motivele pentru care Beijing-ul a refuzat să-și schimbe politica monetară a fost că nu vrea să repete experiența Japoniei. Acest lucru a fost de înțeles în timpul crizei monetare asiatice, și mai apoi în timpul perioadei de panică din 2008-2009. Însă în economie ce nu poate continua nu va continua. Autoritățile japoneze au urmat o politică de acumulare de rezerve un timp prea îndelungat, făcând o tranziție dificilă inevitabilă. Stagflația este un avertisment adresat Beijing-ului că nu mai are mult timp la dispoziție pentru a evita o soartă similară.