“Fragmentul din romanul Fric nu este doar un fragment dintr-o carte, ci dintr-o lume”, scrie Petru Cretia. Aceasta mi se pare a fi judecata esentiala in cazul lui Stefan Agopian*. Adorat de o elita livrata deopotriva rafinamentului estetic manierist si boemei oniro-bahice, Stefan Agopian a fost dintru inceput foarte greu clasabil. Adica unic.
Capodopera sa, Manualul intamplarilor (1984), o miniatura de geniu, luxuriant inconjurata de trei turnuri de aparare fara pereche in literatura noastra – romanele Tache de Catifea, 1981, Tobit, 1983, Sara, 1987 – definesc o lume baroca, de straluciri morbide, meraviglia si agudezza, cu vedenii si sonoritati de-o cruzime paradoxala. Totul e pe dos aici: lumea de jos, a pantecului triumfalic, face spectacolul ratiunii ludice, carnalitatea excita in palpitul ei esteticul, viziunea macabra capata efecte grotesti si, in general, toata lumea aceasta tacanita, pofticioasa, galgaind de viata si sexualitate… este moarta demult. Este moarta demult si este visata acum, nu de Dumnezeu, cum zicea Unamuno (cu al sau superb imperativ “viseaza-ne, Doamne”), ci de armeanul Zadic, de Fric s.a.m.d., care isi localizeaza pe la 1700 si ceva splendorile halucinatorii, mereu in raspar cu timpul si spatiile. “In 1701 Fric se numea Melkon Zardarian, era profesor de logica in Trapezunt, nu bea, nu fuma, stia toate limbile pamantului si nu-i placeau nici prietenii, nici femeile. Nimeni nu-l vazuse dormind si nu vorbea decat daca era nevoie. – Nu dormi si nu mananci, frate, privirea iti este rece si sufletul mort. Nimeni nu te iubeste si tu nu iubesti pe nimeni. Fric il privea pe mai-marele sau: Cerul, daca te uiti in sus, este la fel”. Iata sound-ul, unicitatea. Sau: “Ea se ridica, soarele ii cade de pe crestet sub talpile goale si crete. Fric est emort, el zace si pute si ziua de vineri roade din trupul lui adormit. Orjen, asistata de doua capre, i-a varat matele la loc lui Fric, a venit cu ac si ata si i-a cusut burta in care matele clefaiau. Fric n-a vorbit si nu s-a clintit din locul in care murise. Si totusi, atunci cand i-a acoperit privirea cu degetele ei subtiri si roz, el a cascat gura si din plamanii lui a iesit un horcait de om mort demult, care spune: Multumesc.”
Sigur, nu multa lume cititoare agreeaza acest minimalism barochizant. Pentru unii, Agopian este un oniric dragalas cu son biblic, un liric pictural degraba integrabil in formula realismului magic, a fabulosului arhaizant, a miraculosului etc. Pentru ei, sigur ca Fric nu este “decat” un pumn de firimituri de la vechile, coplesitoarele ospete pe nume Sara, Tobit, Tache. Numai ca nu schimbare e de asteptat in perimetrul atat de socant insolit care este lumea lui Agopian, ci acea buna continuitate in maniera, care face siguranta si confortul cititorului. Inca o data: Agopian este o lume cu sunet absolut aparte, astfel incat nu cantitatea sau numarul volumelor conteaza in cazul sau, ci viziunea. Viziunile, uneori de cateva randuri. Portretele atent caligrafiate aici, cu negru si carmin – Orjen, micuta vrajitoare cu parul rosu, rabinul Aaron Juda Hartman, priapicul calugar si sinucigasul Fric, voyeurul Giacomo Minotto, feeric-masturbanta Maria Dragases, marquezianul capitan Evemon Notarades – se supun legii lumii de jos, prin care definea Bahtin esenta carnavalului rabelaisian si care este legea agopianica.
Comparati scena de sex de la pag. 51 si descriptia masturbarii de la pag. 34 cu oricare secventa echivalenta din Sexus-ul lui Miller si veti intelege numaidecat ca materia agopianica tine de hohotul unei lumi proiectate in orgasm thanatic si nu de marunta, lubrica foiala a alienarii prin ejacularea insatiabila. “Soarele e ca o lamaie necoapta. Cu pulpele larg desfacute, Maria Dragases asteapta dupa-amiaza, degetele mangaie sexul paros, el se desface din buzele-i rosii si crete frematand ca o alga, aerul lipicios patrunde prin tuburi caldute in creierul ei, se incolaceste acolo, ea casca si-si strange picioarele, se intoarce cu curul la noi, sfarcurile se lungesc, par sa amusine lumea, sunt tuburi prin care lumea se face cum e: o gradina si o casa si la poalele lumii un barbat mort simtind toate acestea”.
Cat despre abundenta cuvintelor crude ale sexului, expuse in pagina in deplina-le nuditate, ele sunt o dulce, diafana copilarie pe langa constelatia citatului Sexus, admirabil adus in romaneste de Antoaneta Ralian. Toate cele ale pantecului – ragaieli, vanturi in duhoarea carora se scalda, oleaca mizofil, personajul, capre nerusinate etc. – nu sunt decat creuzetul colcaitor al spiritului mort si vesnic, supradinamismul incremenirilor. Dar fiind ca, pentru mine, cartea lui Agopian se incheie la pagina 96 (restul este, cred, comert ieftin, nemotivat) inchei tot cu Petru Cretia: “Cat despre personaje, sunt si ele adevarate ca visele, obscene ca multe dintre nalucirile lor, intr-un fel indepartat angelice, ca fruntea rece si foarte indepartata a defunctului Fric, cel menit invierii prin Eros”.
*) Stefan Agopian, Fric, Editura Polirom, 162 pag.