Adriana Babeti este profesor la Universitatea de Vest din Timisoara, unde preda literatura comparata. Este redactor la revista “Orizont” si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. A scris impreuna cu Mircea Nedelciu si Mircea Mihaies romanul Femeia in rosu (1990 – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proza). A coordonat, alaturi de Cornel Ungureanu, volumele Europa Centrala. Dileme, nevroze, utopii (1997) si Europa Centrala. Memorie, paradis, apocalipsa (1998). Este autoarea urmatoarelor carti: Bataliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectura (1997 – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critica si istorie literara), Dilemele Europei Centrale (1998), Arahne si panza (2002), Dandysmul. O istorie (2004).
– Se poate vorbi cu temei despre actualitatea dandysmului?
– Nu si da. De ce nu? Pentru ca, dupa cei mai multi dandylogi (intre care, cu modestie, m-as numara si eu), dandysmul e un fenomen, stil, mod de a fi, doctrina etc. datat istoric. A aparut in Anglia si apoi in Franta, in marile cluburi si saloane, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, inceputul celui de-al XIX-lea si s-a cam stins dupa primul razboi mondial. Sa dau cateva nume celebre: George Brummell, contele d’Orsay, George Byron, Charles Baudelaire, Oscar Wilde, Marcel Proust…. Dupa alti specialisti, care sustin ca dandysmul e o atitudine masculina ce trece dincolo de timp si de o anumita geografie, ca, deci, ar exista un dandysm “etern”, din vechea Grecie si Roma pana azi, sigur ca “stilul dandy” poate fi adus la zi. Daca ar fi sa inventariem trasaturile unui dandy ca la carte (cum era, de pilda, Oscar Wilde sau, la noi, Mateiu Caragiale), s-ar vedea ca dandysmul clasic a murit. Nu orice filfizon e un dandy, in acceptia inalta a cuvantului. Evident ca mai exista barbati eleganti, care isi cultiva obsedant corpul, care transforma orice aparitie pe scena publica intr-un mic spectacol, socant nu prin ostentatie brutala, ci printr-o distanta selecta fata de tot ce e comun, de serie. Dar extrem de putini au forta de a-si transforma intreaga viata intr-o opera de arta. De la felul in care se imbraca, locuiesc, mananca, se plimba, fac sport, converseaza, pana la modul de a iubi (de cele mai multe ori alti barbati), de a seduce (intotdeauna si barbati, si femei). Si pana la naucitoarele stiluri (in cazul unora) de a-si regiza mortile.
– Mai exista astazi figuri care ilustreaza tipul de personaj numit “dandy”?
– Personal, nu cred ca acest tip mai poate fi ilustrat integral. Daca insa ne multumim cu jumatati de masura… Dupa parerea unor experti, dandy-i zilelor noastre ar fi Freddy Mercury sau Andy Warhol, Jean-Paul Gaultier, Elton John, David Bowie. Si ceva de ultima ora. Zic unii ca un soi de “neodandy” ar putea fi considerat metrosexualul. Prietenii stiu de ce. Numai ca povestea metrosexualismului – curent, stil, moda strict masculina – aparut in Occident in ultimii ani e inca departe de a fi lamurita si departe de a se fi incheiat. In mare, ar fi vorba despre barbatii “de top”, cu dare de mana, eleganti, rafinati, care se ingrijesc atent de propriul aspect, catusi de putin efeminati si, de cele mai multe ori, heterosexuali, cu o anumita cultura. Numele cel mai des vehiculate sunt David Beckham, Brad Pitt, Tom Cruise. Cu toate as fi de acord, pana la rafinamentul lor cultural. Nu cred ca il au. Vorba lui Alex. Leo Serban, un expert in ale dandysticii: “Pun pariu ca nici unul nu a auzit de parintele dandysmului, George Brummell”. Cred ca asa e.
– Cu temei se poate vorbi despre literatura comparata si comparativism. Daca ar fi sa cartografiati “situatiunea” , cum vedeti ca stau – in privinta literaturii comparate – lucrurile la noi?
– Asa e: se poate vorbi mult si cu temei despre literatura comparata. Cred ca mi-ai pus intrebarea si pentru ca predau aceasta disciplina la Universitate, si pentru ca Dandysmul. O istorie este, pana la un punct, o carte de literatura comparata. Am urmarit acest tip uman (real sau transformat in personaj) in culturile Europei. Cum adica arata dandy-ul, dandysmul si literatura consacrata lor la Londra, la Paris, dar si la Venetia, Sankt Petersburg, Viena, Bucuresti sau Iasi. Ce e asemanator, ce e diferit si mai ales din ce cauza apar aceste asemanari si deosebiri. Fireste ca e doar unul dintre modurile de a face comparatism cultural. In ce priveste disciplina de care sunt atat de atasata, statutul ei e pe cat de generos si stimulativ in sine, pe atat de precar si incert intr-o programa de studiu scolar sau academic.
Prin insasi natura profilului sau, literatura comparata e una dintre cele mai deschise si mai emancipate ca metodologie dicipline, nu usor de predat si invatat, pentru ca presupune un bagaj vast de cunostinte si o mobilitate creatoare deosebita. Faptul insa ca la cursuri si seminarii vin (de placere) studenti de la Filosofie, de la Istorie, de la Informatica sau Geografie, ba chiar de la Politehnica, spune ceva despre interesul pe care o asemenea materie il poate starni. Cat priveste cartografierea “situatiunii” sale in Romania, stam cum stam cu toate. Comparatistii fac lucruri bune (scot carti, cursuri, reviste, au uneori catedre speciale, organizeaza colocvii nationale, participa la cele internationale, au o asociatie). Dar statutul disciplinei lor in ansamblul a ceea ce fac studentii de la Litere e departe de a fi multumitor.
– De ce am avea nevoie de comparatism? De ce am avea nevoie de literatura?
– Pentru ca avem, ca sa zic asa, in baza de date (si) acest program care, pana la proba contrara, ne distinge de celelalte specii: traitul si judecatul doar in context, fata in fata cu un altul, de care te apropie si te despart multe si in raport cu care te percepi si te construiesti. Asta legat de permanentul comparatism extins practicat de noi toti. Era normal sa apara si un comparatism exersat pe una dintre formele prin care omul se exprima creator, literatura. In ce o priveste, cred ca suntem “programati” ca specie pentru a trai si in imaginar. De la vis la poveste, de la joc la amintire, de la iluzie la uitare. Ce altceva e literatura?
– O intrebare jurnalistica: la ce lucrati?
– La trei lucruri in paralel: doua incepute mai demult, chiar foarte demult. O carte despre amazoane pregatita pentru Editura Polirom, in aceeasi serie si in acelasi format ca Dandysmul. Se cheama, in rima, Amazoanele. O poveste. E chiar o poveste (spusa si pe gustul savantilor, dar si pe cel al cititorului obisnuit) despre acest tip feminin, in fond tragic. Lucrez la ea de vreo 15 ani, asa ca e cazul sa o termin. In paralel, fac revizia unui proiect stiintific de mare amploare, un proiect de grup, realizat in cadrul Fundatiei “A Treia Europa”, pe care il coordonez impreuna cu Cornel Ungureanu – Dictionarul romanului central-european din secolul XX. Sunt descrise si analizate 220 de romane semnate de 170 de scriitori austrieci, cehi, polonezi, maghiari, romani, slovaci, sarbi, croati, sloveni, italieni. Si, fireste, o sumedenie de autori evrei revendicati prin origini si tematica volumelor de acest spatiu. Iar al treilea studiu, care se va finaliza intr-o suita de volume colective – pentru ca face parte dintr-un proiect de cercetare colectiv – e unul de antropologie a memoriei urbane. Orasul pe care il “citesc” (de fapt, il recitesc) si interpretez e chiar Timisoara, asa cum ne-o dezvaluie memoria zecilor de autori, profesionisti sau diletanti ce scriu in romana, germana, maghiara, sarba, slovaca, italiana. Va puteti imagina ca exista un fond documentar, publicat sau inedit, care insumeaza cateva mii de pagini despre Timisoara?