Anul 2012 a debutat cu două minime istorice pentru BNR și pentru România. Inflația a ajuns la un minim istoric anual de 3,14% (decembrie 2011 la decembrie 2010), iar joi BNR a redus dobânda de politică monetară la 5,5% pe an, alt minim istoric pentru ultimii 21 de ani. Nu știu cum a fost înainte de 1989, cum era cu minimele istorice.
Ceea ce alte țări tovarășe ale României în blocul comunist au atins mai repede, noi am atins după 21 de ani. A fost un drum cam lung de parcurs, așa ca de țară, cu hârtoape și mocirlă, când putea fi un drum național cât de cât curat. Până la autostradă mai avem.
Dar întrebarea mea este dacă BNR și tot sistemul bancar, obișnuiți istoric cu o inflație și rate de dobândă de două cifre, se pot descurca cu noile cifre. Dar nu numai ei, ci și toată economia. Inflația mare putea să ascundă multe și astfel toată lumea trăia și se descurca într-un concubinaj fericit. Creșterile anuale de afaceri sau venituri la buget în valoare nominală de două cifre cel puțin, iar dacă aveai o stabilitate cât de cât a cursului, pentru că BNR voia să reducă inflația, atunci rezultatele finale în euro sau dolari erau chiar spectaculoase. Salariile nu țineau pasul cu inflația, dar creșteau și tot timpul exista această speranță. Era inflație de 30%, salariile urcau cu 20%, cursul creștea cu numai 18%, deci era bine.
Acum totul s-a schimbat dramatic , și cifre și psihologie. Când vezi în fața ochilor creșteri anuale de business de sub 10%, când pe perete veniturile estimate sunt de maximum 4-5% față de 20% acum câțiva ani, când în dreptul salariilor nu există niciun procent de creștere, ci ar putea fi chiar scădere, atunci realizezi că totul dintr-o dată este foarte greu. Înainte afacerile creșteau din inerție, prin simpla lor existență, prin inflație și curs, dacă aveai legat prețul produsului și al serviciului la evoluția ratei leu/dolar/euro. Iar inflația era scuză pentru tot. Când veneau străinii și vedeau cifrele se speriau. Ei aveau cu chiu, cu vai creșteri anuale de 5-8%, iar în România raportările către centru începeau de la 15-20% în sus.
Dobânzile mari, în cifre, la depozite îți aduceau o satisfacție nominală. La cea reală nu te gândeai. Acum, la o dobândă de 7% pe an la lei, adică zero și ceva la sută pe lună, parcă nu ar mai avea sens să ții banii la bancă. Nici nu-ți dai seama ce dobândă primești.
Când inflația era mare, lumea nu prea se îngrămădea la credite. Dar când cursul a devenit stabil, perspectiva s-a schimbat. În valută salariul creștea și ratele puteau fi și rambursate.
În acest moment totul este diferit. Cu o scădere economică gata să sune în orice moment la ușă, plus un mediu de afaceri extrem de dur, un plus al cifrei de afaceri obținut din greu de 3-4% în lei poate fi anulat peste noapte de o creștere a cursului.
Pe cine mai interesează că inflația este de 3%, minim istoric? Afacerile și cererea nu sunt așa de mari astfel încât cifrele mici de creștere să fie compensate de volum.
Pentru Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, o mișcare de curs de câteva procente este nimic, nici nu o mai pune la socoteală, având în vedere că reperul este triplarea cursului peste noapte de acum 15 ani.
Isărescu s-a luptat 21 de ani cu inflația. Și a dovedit-o. La dobânzi la lei, mai ales la credite, încă mai are de muncă vreo doi ani. Întrebarea este dacă noi, economia, managerii, populația, bugetul, suntem pregătiți să vedem în față și să trăim cu aceste cifre mici. Facem față la ele?
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.