Unui neavizat, intrat din intamplare in atelier, i se va parea cu siguranta ca a nimerit din greseala in camera unei fetite foarte rasfatate; cele trei incaperi, ticsite cu jucarii de tot felul, papusi, clovni, masti, toate realizate manual din materiale textile,
reprezinta insa pentru designerul Ana Ponta investitia sa intr-o activitate care s-a transformat in mod natural dintr-un simplu hobby intr-o afacere.
Papusile cu costume populare romanesti create de designerul Ana Ponta se vand de ani buni la Muzeul Taranului Roman, la Muzeul Astra din Sibiu, pe Aeroportul Otopeni si la Marriott. A vandut o vreme prin intermediul Uniunii Artistilor Plastici si la targurile de mestesuguri, din 2000 si-a infiintat propria firma, Ana Ponta Dolls, iar de cand s-a uitat pe Internet si a observat ca papusile de colectie care se vand online nu sunt la fel de frumoase ca ale ei, considera ca i s-au “limpezit” in sfarsit gandurile cu privire la viitoarea strategie de marketing. “Trebuia sa-mi definesc mai bine publicul-tinta, sa-mi duc papusile in alte locuri decat la targurile de mestesuguri”.
S-a apucat de jucarii atunci cand un prieten i-a propus sa-i puna la dispozitie o sala la Biblioteca Sadoveanu pentru o expozitie de jucarii, pastreaza albumul cu primele jucarii facute si se simte mandra de animalele din textile pe care le-a vandut ulterior prin intermediul Fondului Plastic.
Despre Uniunea Artistilor Plastici insa, Ana Ponta spune acum ca ar trebui sa dispara, fiindca reprezinta un organism care nu foloseste la nimic. “Artistii nu au nevoie de o uniune care sa-i organizeze, trebuie sa se nasca managerii de arta, care inseamna cu totul altceva decat UAP, care nu este doar un elefant mort, ci unul care a intrat deja in putrefactie”.
Acum le cumpara italienii
A renuntat la jucarii – “cine mi-ar fi cumparat mie un elefant imbracat in rochie de voal, cand sunt atatea jucarii chinezesti ieftine si frumoase pe piata” – si pentru ca, dupa cum marturiseste, are un “drac lucrativ” in ea, a trecut la papusile cu costume populare, realizate in urma unui serios studiu etnografic.
Era sigura ca se vor vinde, desi, dupa cum a observat, clientii nu se uita cu atentie la costumele populare ale papusilor: “Nu se pricep si nici nu-i intereseaza din ce zona sunt si daca sunt autentice, se uita doar la fata papusilor si o aleg pe cea cu expresia care le place”.
Realizate acum in serie, aceste papusi ies din atelier la pretul de 700.000 de lei, dar pe Aeroportul Otopeni, unde se vand cel mai bine, adaosul practicat se ridica la 120%.
Pe celelalte, papusile-copii si papusile cochete, “fandosite”, cum le numeste Ana Ponta pentru ca le imbraca foarte sofisticat, n-a incercat insa niciodata sa le vanda prin magazinele de jucarii; nu se potrivesc cu papusile Barbie si nici cu jocurile Lego, explica ea.
“Daca vreau sa le dau o sansa, trebuie sa fac cum a facut caricaturistul Mihai Stanescu cu canile si tricourile lui desenate, sa am un spatiu numai al meu unde sa le expun si sa le vand. Nu fac multi ceea ce fac eu, fiindca e prea multa munca; e bizar sa spui ca esti singur pe o felie mica de piata, dar asa este”.
Pana atunci insa, le vinde totusi prin intermediul unei galerii de arta din Italia, care ii apartine unei prietene, la preturi care variaza intre 15 si 30 de euro papusa. Pentru piata interna, asteapta luna decembrie, cand le va expune in galeria de la Citibank-Uzinexportimport.
Nu poti sa-ti infiezi toti angajatii
Inainte de ’90, Ana Ponta facea design vestimentar; bineinteles, in maniera in care se facea pe-atunci, precizeaza ea – “faceai haine, la tine acasa, in bucatarie, in baie sau in dormitor, unde se putea, apoi le duceai la Uniunea Artistilor Plastici si nu mai aveai nici o grija”, o maniera pe care o gasea foarte confortabila – era casatorita, cu trei copii mici la acea vreme si un sot cercetator la Institutul de Fizica Atomica, “mai artist decat mine, pleca la serviciu si nu mai venea”.
Ca designul vestimentar nu este insa adevarata sa vocatie si-a dat seama in primii ani dupa Revolutie. A participat la Festivalul National de Moda cu o colectie realizata in mai putin de doua luni; nu s-a facut de ras, dar a realizat ca nu doreste sa intre in competitie cu Institutul National de Moda sau cu cel de Creatie de la Apaca. Si asta pentru ca, explica ea, “nu inteleg chestia asta cu tendintele in moda, eu creez personaje si cred ca moda de fapt se adreseaza unei femei care trebuie imbracata intr-un anume fel, femeia respectiva, nu femeile in general”.
Tanta lucreaza in atelierul Anei Ponta de o saptamana. Stie ce are de facut, a lucrat inainte in ateliere de moda, de croitorie si, in timp ce impunge cu acul ceva ce aflu ca se va transforma intr-un cap de papusa, zice ca, fara doar si poate, “o papusa se face mai greu decat un copil”.
“De-abia acum mi-am dat seama ce important este sa te ajute cineva care se pricepe”, marturiseste designerul care, dupa cum spune, ca manager al afacerii sale a facut pana acum o gramada de greseli. Nu poate rezista tentatiei de a-si trata angajatii ca pe membri ai propriei familii, adauga ea. Cu ani in urma, pe cand incerca sa-si gaseasca niste colaboratori, a dat un anunt in ziar si pana la urma s-a ales cu un copil, al patrulea al familiei: “A venit o fetita de 17 ani, ne-a spus mama si tata si asta a fost, am infiat-o”.
Fiecare artist are propria maniera de a crea, unii isi deseneaza viitoarele opere, altii chiar le viseaza. Anei Ponta ideile pentru papusi ii vin in timp ce priveste materialele: “Le pun mai multe, unele langa altele, fiecare are o viata proprie si asa se naste obiectul”.
Dincolo de idee, realizarea papusilor presupune insa multa migala. Ca sa faci un piciorus, intai faci un sablon, apoi desenezi pe materialul pus in cate straturi sunt necesare, cosi, decupezi, intorci si umpli; apoi trebuie sa cosi piciorul de corpul papusii, a carui constructie presupune acelasi set de operatiuni.
Nu merge fara o mie de dolari pe luna
De la matasuri si stofe la deseurile ramase dupa fabricarea ciorapilor de la Adesgo cu care umple corpul papusilor sau chiar un material din care se fac bombeurile la cizmarie (“daca-l bagi in toluen, poti apoi sa-l pui pe un mulaj”), materialele Anei Ponta reprezinta acum “cosmarul” contabilei. “Zestrea mea, averea familiei se afla in aceste materiale stranse in 30 de ani de meserie”, spune ea. Cand a gasit spatiul pentru atelier, peste drum de casa unde locuieste, le-a carat cu greu, sac dupa sac – “este de neimaginat cum au incaput toate in dormitorul familiei”.
Cu greu pot fi cuprinse acum in contabilitatea firmei. “Cand vine contabila sa facem consumurile de materiale, eu trebuie sa-i spun ce cantitate de carpa am folosit la un picior de papusa sau la o mana; si este de fiecare data alta mana, umpluta de fiecare data cu altceva, alt material, care costa diferit”.
Ce inseamna TVA, Ana Ponta a aflat cu putin timp inainte sa infiinteze firma; de-atunci nu mai cumpara decat presa economica si stie cu certitudine ca, pentru ca atelierul sa supravietuiasca, are nevoie de circa 1.000 de dolari pe luna. “Eu ma ocup de tot. Fac aprovizionarea, fac contactele, fac desfacerea, ma ocup de hartii, de banca, dimineata am fost la Trezorerie si tot completez formulare – mai gresesc si la formulare, daca ai ingrosat o litera trebuie s-o iei de la capat”.
cecilia.stroe@zf.ro