O carte scrisă fără inhibiții, într-un ritm alert. Autorul nu ascunde nimic din ce i-a oferit viața: muncă, riscuri, aventură de tot felul, frustrări, împliniri, îndârjire. Un om în căutarea unui țel. Totul se amestecă într-un creuzet din care ies întâmplări ce șochează, caractere puternice, oameni de toată mâna, satul arhaic, lumea urbană care, încet-încet, metabolizează personajul. Este o aventură continuă, o căutare devoratoare, o devoalare sinceră a chiar momentelor intime, și nu puține, o narațiune care antrenează realități complexe și povești tulburătoare. Un roman memorialistic, s-ar putea spune, al omului care nu se oprește și nu se întoarce. „O asemenea autoscopie nu este lipsită de curaj. Și nici de riscuri, pentru că nu știm ce găsim acolo, în starea de submersibilitate, și cum mai putem face față, cu sinceritate și cu ochii deschiși, acelei confruntări. Nu găsim, în acele locuri și timpuri, numai lucruri onorabile. Acum, când cartea este încheiată, pot spune că întoarcerea în timp și, mai cu seamă, desacralizarea trecutului prin povestire sunt acte de curaj, de re-cunoaștere și de re-înțelegere.
Volumul următor, dacă va fi, ar putea vorbi despre jurnalistul și corespondentul de război din Transnistria, despre omul de afaceri, despre cei patru ani în Siberia, în proximitatea foștilor luptători ruși în Afganistan sau a grupurilor mafiote, despre scriitorul și deputatul din Parlamentul României. Tot cu sinceritate. Și cu prețuire pentru cititor.” – Traian Dobrinescu.
Povestea cu hainele și bocancii cred că spune multe despre mine, omul care poate să ia hotărâri pripite, ca mai apoi să regrete și să nu știe pe unde să scoată cămașa. Să fi avut șase ani… Era o iarnă geroasă și cu zăpadă multă, prin urmare toată ziua eram pe pârtie, ne dădeam cu sania din deal și veneam pe o uliță până în drumul principal, unde aveam și noi casa. Aveam o sanie din lemn cu plașii placați cu potcoviță (bandă metalică îngustă) și veneam la vale câteva sute de metri. Într-o zi îl rog pe tata să-mi cumpere niște biscuiți. Pleacă tata la magazin și se întoarce cu mâna goală. Droane a zis că nu dă biscuiți decât pe haine și bocanci. Ce faci, dai haina, pantalonii și bocancii? Fără să clipesc îi spun da. M-am dezbrăcat, am dat bocancii jos din picioare și i-am pus în brațele tatii. Nu a trecut mult și tata se întoarce cu mâinile pline: o pungă de hârtie cu biscuiți, alta cu napolitane și bomboane. Am mâncat două zile cu zgârcenie, iar spre seara zilei a doua, îi pun în brațe ce mai rămăsese și-l rog să le ducă lui Droane și să-mi aducă hainele și bocancii. Alte haine și alți bocanci nu mai aveam, așa că m-am trezit prizonier în casă, în timp ce alți copii erau la sanie. Tata îmi spune că am avut o înțelegere și ea trebuie respectată. Și eu ce fac? Stai în casă, îmi răspunde. A doua zi a plecat cu alți vecini, cu săniile mari trase de boi, să taie niște salcâmi din pădurea noastră. Pe la prânz n-am mai rezistat în casă și am plecat desculț, doar în cămășoaia lungă până sub genunchi, la săniuș, dar fără sanie, că și sania dispăruse. Jucam mărunt până trecea cineva cu sania și mă aruncam peste el, apoi mă întorceam iar pe picioare până în curba unde știam că încetinesc cei care veneau de sus. Poate nici nu-mi mai simțeam picioarele, dar nu-mi venea să plec acasă. Pentru cine mă întreba unde-mi sunt hainele și încălțările, invariabil răspundeam: Mi le-a furat Droane! Trecuseră cam trei ore și cred că mama se dădea de ceasul morții nemaigăsindu-mă în casă, dar nici asta nu conta. De sus, de la deal, se auzeau glasuri răgușite, răstindu-se la boi, dar n-am dat atenție până-l aud pe nea Mitrică Ciocăzan, vecinul nostru: Bă, Gheorghe, ăla nu e fiu-tău? Tata se uită, eu mă uit și îngheț. Nu de frig, cu el mă obișnuisem. Plec ca din pușcă, dar n-o mai iau pe drum, o tai prin grădinile oamenilor, cu zăpada până la cur, și nu mă opresc decât în pat. Mama se uită la mine și cu bucuria că apărusem, și cu furie. Șșșt, vine tata! Tremuram sub plapumă. Scot capul și strig la mama: Să nu-i spui că am ieșit din casă. Auzi? Mi s-a părut a fi înțelegătoare. Când aud pe prispă pașii tatii care scuturau zăpada de pe picioare, încep să tremur și mai tare. Unde e golanul ăla mic? îl aud. În pat, îi răspunde mama. Trage plapuma de pe mine și rămân cu ochii beliți la el. Unde-ai fost? Aici, îi răspund fără să clipesc. Tu crezi că nu te-am văzut? întrebă încrâncenat. Fă, muiere, ăsta e nebun rău. De când e plecat? N-a plecat, omule, nicăieri, a stat în pat. Amândoi mințiți, crezi că nu l-am văzut? Bă, puță, mori înghețat. Vâră mâna sub plapumă și-mi prinde picioarele. Sunt sloi picioarele ăstuia. Du-te și ia-i hainele de pe beci. Deasupra beciului, din casa de atunci, aveam o magazie în care ai mei depozitau de toate. Mama se întoarce cu hainele și bocancii. Păi bine, mă, tată, mă ia el la rost, tu îți dai hainele și încălțămintea pe nimicuri? Să ții minte, băiete, cele de trebuință nu se dau, se apără. Încălzește-i niște apă și pune-l cu picioarele în ea. Fă-i și un ceai de tei. Mai bine niște vin fiert, sar eu, vindecat de gândul pedepsei.
Marian adormise cu capul pe masă, iar taicu plecase, adunându-și anii, spre căsuța lui. Ai fost zburdalnic rău, mamă. Parcă acum e altfel! se miră tata. Continuam să-mi plimb degetele prin părul lui Marian. E un copil bun, spune tata cu glas domol și cald, ridicându-l în brațe, așa adormit cum era. Ce faci, te duci dimineață cu vitele? Mai vezi și tu ce e pe deal… Mă ridic și pun o mână pe umărul lui. Mă duc, sculați-mă la șase.
A doua zi, la șase, mama mă atingea ușor și-mi șoptea numele. Înainte să mă îmbrac, respect cea de-a doua poruncă a tatii, mănânc ceva în fugă și beau o cană cu lapte de capră, proaspăt muls. Tata se trezise înaintea mea, tăiase un ied, pe care-l atârnase într-un cârlig sub pătul, unde sacrifica animalele, și-l jupuia. ’Neața, îi zic. ’Neața, îmi răspunde. Spune maică-tii ce să-ți pregătească pentru la prânz. Ce face de obicei, îi zic luând o toporișcă atârnată într-un cui și o vâr la spate, sub curea. Asta era, în locurile din care vin, dovada bărbăției și a puterii, așa făceau flăcăii satului înainte de însurătoare, când plecau pe dealuri. Era periculos să-i cauți pricină unui bărbat cu toporișca la curea, pentru că nu doar o purta, o și folosea. Gestul meu nu scapă privirii lui, ai zice – nehotărâtă, dacă înainte să ies pe poartă nu m-ar fi atenționat: Vezi, să te bați cu cineva! Plec doar cu cele trei capre și doi iezi, boul cumpărat după colectivizare îl las, la sugestia înțeleptului și puternicului meu tată, în grajd, îi va da el lucernă mai târziu. Cei bătrâni își continuau munca începută de cu seară. Cu cât înaintam spre pădurea de salcâmi din Ghermănoaia, fostă proprietate a unuia Gherman, apoi a altuia, Dumitru Popa, caprele se înmulțeau devenind turmă, la fel creștea numărul băieților și fetelor de toate vârstele. Drumul măsura puțin peste un kilometru și, din vorbă în vorbă, nu știu când ajung la pădurea cu pricina, paradisul verde și crud al rumegătoarelor și ascunzătoarea îndrăgostiților care fugeau de ochii lumii.
Amintiri vechi și întâmplări noi, doruri bătute de vântul despărțirilor, ochii înflăcărați ai fetelor aflate la periculoasa vârstă a abandonării prejudecăților, băieți timizi sau palavragii, rămași în urma fetelor ce făceau salturi peste vârste. De pe altă vale venea altă turmă și alt amestecat grup de fete și băieți. Mulți rămași la țară să se eternizeze odată cu pământul, alții veniți de la școli profesionale, de la Sibiu și Craiova, iar alții, liceeni ca și mine, semețiți de aura școlilor cu prestigiu. Cei neplecați de acasă ascultau cu gurile căscate povești din altă lume. Cât adevăr era și câtă mistificare în poveștile auzite acolo, deasupra pădurii de salcâmi, nu vor afla niciodată.
Prima bătălie a orleștenilor a fost cea cu codri de nepătruns, pe care i-au împins peste un deal, apoi peste alt deal, subțiindu-i și rărindu-i ca să facă loc așezării, apoi viilor. O bătălie istovitoare în care șerpii, aliații codrilor, sau stăpânii lor, înaintau, își făceau sălaș și rămâneau la pândă în pământul cucerit cu securea și cu focul. Apoi s-au retras și ei într-o lume a poveștilor pe care doar cei foarte bătrâni le mai frunzăresc azi lângă o oală cu vin. Maica Viena, bunăoară, mi le spunea, în copilăria mea timpurie, din cartea vremurilor apuse, când de nimic nu te îndoiești.
Îmi povestea maica Viena cum în vremea copilăriei ei, pe la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, șerpi mari și galbeni le țineau calea pe la jumătatea primului deal. Bătălia curajoasă a copiilor cu șerpii lăsa victime și de o parte și de alta. Când copiii fugeau la vale, șerpii se făceau roată, doar capul îl lăsau afară, și își dădeau drumul pe urma lor. Când alergau la deal, se ridicau în vârful cozii, tot ajungând la călcâiele copiilor. Cum scăpați atunci? o întrebam, având senzația că sub cămașă se cuibăriseră șerpii. O luam de-a curmezișul și scăpam, apoi ne întorceam cu bâtele. Prin tufișurile unde pășteau vacile și caprele, șerpii se încolăceau pe picioarele animalelor și sugeau la ugerele lor. Vitele se obișnuiseră și-i lăsau să le ușureze ugerele. Uneori chiar vitele căutau cuiburile de șerpi. Se crease o conviețuire de necrezut, o întrajutorare pe care doar oamenii de altădată au văzut-o și au înțeles-o. Magicul era pe atunci starea naturală prin care Universul își exprima voința. Și oamenii o înțelegeau.
Simt câțiva ochi ațintiți spre mine, guraliv altfel, tăcut acum. Gene negre pâlpâind și priviri ispititoare, eu nevindecat încă de povestea cu Emilia. Băieții mă măsoară într-un anume fel, poate într-o reflecție definitivă, eu fiind Dorel a lu’ Gheorghe a lu’ Florea lu’ Lisei. Mai lipsea „a lu’ Din Dobrinescu”, dar ar fi fost prea lung și prea greu de ținut minte. Cu Din Dobrinescu neamul meu intra în lume, nimeni n-a putut să-mi spună cine-au fost cei dinaintea lui, de unde veneam, din ce popor statornic sau migrator mă trag. Mă bântuie uneori ciudate melancolii ale lucrurilor necunoscute. Alteori, mă gândesc că taicu Florea are absolută dreptate când spune că sunt lucruri pe care e mai bine să nu le știi. Bunăoară, îl ocolesc pe Lisei Dobrinescu, zice-se că ar fi fost olog și nevolnic, și pe nevastă-sa sinucigașă, morți înainte de vreme, lăsând copiii în vrerea sorții, Dumitru, Ion, Florea și Gica, sora lui geamănă, care avea puterea să vindece, cum numai gemenii pot s-o facă, scrântelile încheieturilor și durerile de oase. Dar îl caut pe Din Dobrinescu, eroul de la Grivița și de la Plevna, din 1877, împroprietărit după război cu o jumătate de deal, mort pe la treizeci și șase de ani, în urma unei ploi căzute din senin, când își cosea fânul cu câțiva oameni după el. A murit tânăr și a lăsat cinci copii în urma lui. Mă gândesc că toți fiind luptători, mai puțin Lisei, moale din fașă, și știindu-mă și pe mine, n-am putut veni dintr-un os slab.
Iertați-mi această digresiune, dar tocmai îmi aminteam cum mi se spunea pe atunci: Dorel a lu’ Gheorghe a lu’ Florea lu’ Lisei, întrebându-mă de ce lipsește „a lu’ Din Dobrinescu”, cum ar fi exact și corect. Continuam să rămân închis în aproximativa mea tăcere. Nu eram taciturn, Doamne ferește, din contră, eram vesel, spumos uneori, știutor de glume cordiale, dar simțeam că-mi trebuie puțin timp să mă reintegrez acelei lumi cu tonuri și culori aparte. O vedeam, nu puteam să n-o văd, pe Filomița cum câștigă terenul dintre locul unde o găsisem și mine, palmă cu palmă. Pulpițele ei întunecate tot rămâneau descoperite. Am reținut dorința ei de apropiere, mai ales la despărțire, când pe la unsprezece ne hotărâm să coborâm în sat. Ți-aș fi spus eu mai multe, dar… Ochii ei negri-negri mă electrocutară câteva clipe.
Nu știu de ce, nu cred că datorită imaginației limitate, sau mai știi?, cei mai mulți orleșteni își botezau fetele cu nume terminate în „ța” (Filomița, Minuța, Bicuța, Lenuța, Marița, Măndița, Victorița, Măriuța, Nuța, Oprița, Tanța, Tudorița), sau în „ca” (Angelica, Anica, Viorica, Ietica, Gica, Lica, Nica, Ionica, Aurica, Florica, Onica), foarte puțini le botezau cu nume cinstite ca Maria, Ana, Ioana, Elena, Aurelia, Tudora chiar. Ei, bine, tatăl bunicii mele, pe numele lui Costandin Pănoiu, a sărit calul dând fiicei nume de capitală imperială, fără ca biata de ea să fi auzit de Viena decât după ce i-am spus eu.
Îl găsesc pe tata în curte, în fața beciului, îl tundea finul Buric. Pe un scaun, străluceau în lumina vie un borcan cu vin și două pahare. Băăă, nașule, cât ai mai crescut de când nu te-am văzut! se minună Buric, poștaș și frizer de ocazie, ridicându-și mâinile spre cer. Hai, bă, Buric, termină-mă de tuns, că pune muierea masa, îl repede tata. Și vezi că mă ciupiși cu mașina de vreo două ori! Mirosea ademenitor dinspre bucătărie. Ciorba mamei cu mult zarzavat și ied la cuptor. Și gogoși calde! Bă, Buric, apare taicu din bucătărie, e timpul să termini și să pleci. Nea Floreo, dar o sticlă de vin îmi dai? Vin am, da’ sticlă n-am! Acum îți dau, data viitoare să vii cu sticlă.
Masă bogată, vorbe multe, vin zglobiu. După masă, plec la Olt să înot. Când mă întorc seara, tata îmi face programul pentru săptămâna ce urma să înceapă. Tată, de mâine treci la muncă, îmi spune scurt și fără echivoc. Nici nu vă închipuiți câtă bucurie am simțit auzind că-mi spune din nou „tată”, copilul meu, adică! Nu știți cu câtă dăruire am muncit toată vara, nici mașina de stropit via, cu douăzeci de litri de zeamă bordeleză, n-am simțit-o. Când am cosit petecul de lucernă de la Scaioși, m-am întâlnit iar cu povestea șerpilor. Am tăiat cu coasa, fără să-i văd, erau ascunși în lucernă, cinci șerpi vineții și am găsit două cuiburi de prepeliță pline cu ouă. Taicu Florea mi-a făcut semn cu mâna să nu umblăm la cuiburi. Tata era plecat cu celebra lui motoretă prin comunele din jur să ducă oamenilor lumină, eu și mama rămăseserăm oameni de bază la muncă, taicu Florea ajuta cum putea, cu plivitul la vie și strânsul fânului sau al lucernei, Marian cu caprele și bunica Viena cu treburile casei. Zilele treceau uniform. Munceam la noi, munceam la colectiv, șase zile din săptămână.
Din august, muncile s-au mai rărit. Fac fișă la biblioteca din comună, unde bibliotecară era tot femeia care mi-a împrumutat prima carte, cea cu poze și texte scrise sub ele, pe la cinci-șase ani, pe care n-am fost în stare s-o citesc, pentru că nu știam. Femeii îi dispăruseră mustățile și părul din barbă, dar îi crescuseră niște cicatrice respingătoare. În schimb, bunăvoința nu-i dispăruse. Multe cărți din literatura sovietică și rusă, Tânăra gardă, Așa s-a călit oțelul, Pe Donul liniștit, dar într-un colț am găsit Pușkin, Turgheniev, Lermontov, Cehov. Citesc din nou de-a valma. Și găsesc, pierdută într-un raft, Aventurile lui Gordon Pym, primul meu contact cu proza fantastică a lui Edgar Allan Poe. Atunci m-a atras doar aventura, mai târziu, când voi citi pe nerăsuflate despre civilizațiile dispărute, despre misteriosul triunghi al Bermudelor, despre ozenautică și civilizații extraterestre și intraterestre, legendele tibetane cu misterioasa Shambhala, Agharta, miraculosul oraș dinlăuntrul pământului, altfel îmi voi explica povestirea lui E.A. Poe cu a sa corabie fantomă. Cum spuneam în altă parte, orice adevăr începe cu o poveste și fiecare poveste trebuie ascultată până la capăt.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească