Când ajung la Orlești, pe la amiază, doamna Dudeanu sechestrându-mă în propria ei cameră timp de o oră, casa era pustie. Un pustiu desăvârșit, nimic nu se clintea, doar ici și colo bâzâitul difuzoarelor pe prispele caselor, ca să sporească pustiul. Îmi auzeam pașii cum se înfundă în stratul gros de praf, ca niște ecouri cosmice, și mi s-a aprins o dorință uriașă să scriu starea pe care o încercam, acel sentiment de liniște amestecată cu groaza morții ce aștepta să cuprindă lumea. Soarele indefinisabil cuprinsese tot cerul, întinzându-se de la un orizont la altul. Păsările picoteau prin colțurile umbroase și tainice ale curții, năclăite de căldură, cei doi porci respirau greu în cotețul lor, parcă-și dădeau duhul, celelalte vietăți dispăruseră, salvându-se sau murind cu ceva timp în urmă. Casa răvășită, cu paturile nefăcute, îmi vorbea despre răpitorii de oameni în timpul somnului, demoni ce conspirau neobosiți împotriva lumii.
Ca singur om ce mai rămăsese viu pe acea planetă și încerca să pună rânduială în colțul lui de univers, am adus apă de la fântâna de peste drum pentru viețuitoarele încă mișcătoare, osândindu-mi picioarele desculțe prin colbul fierbinte și gros al drumului pe care l-am traversat în câteva rânduri. În lumina fierbinte vedeam cu ochi mijiți pulberea ușoară și strălucitoare ca roua lovită de primele raze ale dimineții. Privesc la deal și la vale drumul pustiu, prăfos și senil, care-și uitase rostul, pierzându-se în imagini înșelătoare. Nici lătrat de câine, poate și cățelușa mea s-o fi dus la Dumnezeul ei, chemată înainte de vreme pentru greul păcat de a fi sfârtecat pantoful unchiului Costică și, odată cu el, degetele piciorului care a încercat s-o lovească. Nici muget de bou, nici nechezat de cal, părea că un demon i-a dus la abatorul sfințit de crime pentru ultimul ospăț al celor ce consumau jumătate din viața oamenilor cu spaime de zi și noapte. Străchinile nespălate din bucătărie și masa nestrânsă vorbeau deopotrivă de groaznice întâmplări și adorm nemâncat, doar o cană de apă băută, să-i întâlnesc măcar în vis pe cei dispăruți în toiul nopții sau în cumpăna zilei. Aerul fierbinte și uscat mă transformă în curând într-o cârpă jilavă din care ieșeau aburi.
Ce am visat nu era diferit de lumea pustie, vremelnic părăsită, și mă întorc istovit în cârpa umedă ce eram. Am făcut drumul între două iaduri, unul cu demoni și altul fără nimeni și nimic. Ies pe verandă, apoi pe scări și mă încumet să mă întorc în drum, asemenea victimei ce nu se poate împotrivi călăului, tot căutându-l până îl găsește. Văd drumul cum se îndreaptă ca omul întins să se odihnească și, totodată, primele umbre purtând pe umeri povara copiilor, altele – sapele cu care își săpaseră mormintele de vii. Grohăit de porci, ici-colo, țipete de gâște, dincolo, iar într-un târziu, hămăitul câinilor. O căldare se lasă într-un puț în zgomotul lanțului. Cineva afumă cerul, altcineva remodelează dealul, cu mâini întunecate, în timp ce lunca singură se îmbrobodea cu un batic siniliu. Umbre tot curgeau de pe deal și urcau din luncă, ducând aceleași poveri, în căutarea gândurilor pribegite.
Dădusem grăunțe păsărilor, tărâțe fierte porcilor, scuturasem paturile și făcusem curățenie în bucătărie, și eu în căutarea gândurilor călăuzitoare până în acea zi. Pe drum trece o căruță, alta se apropie din direcția opusă. Hooo, se rostogolește ca o litanie porunca stăpânului, poate numai un oftat. Porțile se deschid și roțile căruței troncănesc pe cimentul din curte, apoi coboară stafiile, una câte una. Abia aud glasul mamei: Te-ai întors? Parcă nu mă vede, mai degrabă mă bănuiește, căci stă cu privirea întoarsă înăuntrul ei. Tata îl ia pe Marian în brațe și-l duce în casă. Dormea dus. Cei bătrâni abia își târăsc picioarele, maica Viena spre bucătărie, taicu Florea spre magazie. Tata se întoarce din casă să ducă boii în grajd, caprele behăie în bătătură, așteptând mâinile mamei să le golească ugerele. Ca o nălucă fără grai, ia oala de pământ și le mulge pe rând. Câte o căcărează cade în oala cu lapte și o ia cu mâini obosite s-o arunce alături. Eu dau jos din căruță sapele și cele câteva brațe de lucernă pe care le duc în ieslele boilor. Tata mă salută cu un gest al capului și cu voce istovită îmi spune: Ajut-o pe mă-ta… Cobor în beci cu o cratiță de tablă smălțuită și umblu la garnița cu bucăți, scot șase, câți eram, și mă întorc să o încălzesc pe aragaz. Simt mâinile aspre ale mamei pe față. Abia dacă-mi poate zâmbi. Taicu Florea se întoarce din magazie mirosind a rachiu, maica Viena se duce spre magazie cu o oală ca să scoată vin. Amurgul este o cergă a morții. Ne așezăm tăcuți în jurul mesei, par rumegătoare care abia mestecă ce bagă în gură. Marian continuă să doarmă în casă, îmbrăcat. Bem câte un pahar de vin ca să ne intre mâncarea mai ușor, apa n-ar putea-o face, fiind prea densă. Se ridică tăcuți și se spală, pe rând, pe picioare, pe față, pe mâini și pe sub brațe, apoi, tot ca niște umbre, se târăsc spre paturi. Rămân singur și încep să plâng, tot mai zbuciumat, lingându-mi lacrimile ce veneau năvală spre chiotorile gurii. A doua zi mă voi trezi cu noaptea în cap, ca să fiu alături de ei într-un infern ce se va dezlănțui odată cu venirea zorilor.
Până la sfârșitul lui iulie voi parcurge împreună cu ei toate cercurile infernului. Ne luptam cu pământul tare cum e cremenea, cu oboseala care ne năruia zi de zi, cu pustiul gândurilor, cu spaima că pământul nu va rodi în acel an, chiar dacă-l îngrijeam ca pe un copil. Ne dureau grumazurile tot uitându-ne pe cer. Tata mergea la serviciul lui și ajungea lângă noi, între amiază și seară. Parcă uitasem să mai vorbim, învățasem să oftăm și să privim unii pe lângă alții. Priviri opace care nu mai spuneau nimic nimănui. Obosite și golite de licărul vieții. Fără speranță, nici pentru azi, nici pentru mâine, cu atât mai puțin pentru la toamnă. Pârjolul de afară uscase viața dinăuntru. Mama ofta, părăsită de Providență, iar eu nu găseam inimă s-o contrazic, fiindcă în vreme de uscăciune devine de prisos să adaugi promisiuni pe socoteala ta spre mântuirea altora. Păsările și vitele slăbeau și mureau, garnița cu bucăți de porc se golea, lăsând pe fund doar un strat de untură de un lat de palmă. În grădină nu mai era aproape nimic. La fântână, coada se întindea până la al doilea vecin, oameni cu găleți uscate și fără vorbe la îndemână. Doar ea săraca mai rodea spre supraviețuirea noastră. Dumnezeu ne pune la încercare doar, mai reușea să rostească mama, semn că providențiala ei speranță încă nu scăpătase. Tata s-a dus două duminici la biserică spre nedumerirea celor care îi observau prezența și spre bucuria preotului, taicu Florea continua să se certe cu Dumnezeu de dimineața până seara. Marian pierduse neostoita vlagă a copilului, iar eu mă tâmpeam de la o zi la alta, fiind incapabil să citesc ceva. Poveștile povestite altădată rămâneau doar misterioase amintiri, gonite și ele de uscăciunea care tot crăpa pământul de vedeai până în măruntaiele lui. Sălbăticiunile ieșeau din văgăuni, asaltând ce mai rămânea din așezarea cuibărită între deal și luncă. Atunci am mâncat prima dată mâncarea sărăciei extreme: lapte de bou, un amestec de turtă uscată și oțet îndoit cu apă, toate amestecate într-o strachină metalică, din care mâncam toți, rar, ca să rămână mai mult celorlalți. Maica Viena binevoi să vorbească într-o seară, după săptămâni întregi, adunând în câteva cuvinte toate adevărurile tălmăcite și răstălmăcite în acele săptămâni de tăcere definitivă: A venit Anticristul pe pământ!
*
Cerul se crăpă într-o seară din prima săptămână a lui august, lăsând puhoaiele să se prăbușească asupra pământului. Ieșim în curte și ne lăsăm spălați ore în șir de uscăciunea focului prin care trecusem. Apa ducea spre șanțuri hoiturile lui iulie, iar praful gros de pe drum devine nămol, în care picioarele se scufundă până la glezne. Plouă, Doamne, plouă, murmura taicu, uitând de certurile lui cu Dumnezeu din timpul zilelor de secetă. Plouă, Doamne, plouă, murmura și mama cu ochi înviorați. Plouă, Doamne, plouă, murmuram toți într-o rugăciune comună care ținu cât ne lăsarăm pradă apei. Urcăm pe prispa bunicilor, cei bătrâni tot închinându-se, cu hainele șiroind de apă și cu ochii lăcomiți la potopul de dincolo de streașină. Râuri incandescente brăzdau cerul. Sfântul Ilie a ieșit la plimbare, spune tata privind fulgerele care luminau noaptea. Ce zici? strigă taicu Florea cu urechile adâncite în surzenie. Tata arată spre cer: Sfântul Ilie! repetă cu voce tare, dar abia auzită din cauza tunetelor. Aha, fulgeră, se împăcă taicu, mulțumit cu ce înțelesese, mai mult din degetul ridicat spre cer decât din cuvinte. Pe deal luă foc un copac, apoi un pâlc. Acolo a trăsnit, își deschide mama buzele, purtate ca un tiv timp de o lună jumătate. Ploaia ne sătura, așa încât nici n-a mai fost nevoie să mâncăm în acea seară. Măcar de-ar fi curată, spune gânditor tata, înainte să plecăm de pe prispă. Dă-ți peste gură, Gheorghe, îl înfruntă mama. Va fi curată, altminteri n-ar fi trimis-o Dumnezeu după atâta chin! N-ai văzut, omule, că chinurile nu vin unul după altul? Ne lasă să mai răsuflăm, ca să ne ducem viața târâș-grăpiș. Bă, viile își revin cât de cât, strigă taicu Florea de pe prispa lui, în timp ce noi traversam curtea cu un Marian reînviat, ce se tot lăsa ademenit, în urma noastră, de pânza de apă venită din cer. Dar porumbu’ nu, vorbește ca pentru el tata, fără să întoarcă privirea. Hai, mă, puță, că te trăznește, se înverșunează mama, prinzându-l de-o mână și târându-l în casă.
A doua zi, ne trezim în același răpăit de ploaie și mama se îndură să taie prima rață din acea vară, din care face o ciorbă cu multă zeamă și fidea, să ajungă pentru șase guri, și o tocăniță cu mult sos ca să îndestuleze gurile nesătule după primul fel. Așa cum ne obișnuise, ea rămâne la urmă să mănânce ce a mai rămas. Mai târziu, frământă aluatul pentru gogoși, pe care le mâncăm de cum le scotea din tuciul de fontă, nici nu mai avea timp să pună peste ele zahăr. Am băut ca-ntr-o zi de sărbătoare.
În acel răstimp de zece zile de ploaie, poate unsprezece, oamenii au dormit pe rupte, din când în când mergeau înfășurați în pelerine și cu picioarele goale să-și vadă locurile unde munciseră în cele patruzeci și cinci de zile de secetă. Creșteau buruienile amețitor de repede, pe când culturile se hotărau cu greu. Greu era și pentru tata să ajungă cu motoreta în locurile îndepărtate unde avea de făcut instalații electrice de interior. Cât a durat seceta, n-a mâncat cu noi, spunând că mâncase unde lucra. Ce spunea era crezut doar pe jumătate, știind că chiar dacă mâncase acolo la prânz, până a doua zi de dimineață tot flămând rămânea. În acele zile tihnite de ploaie a găsit timp să-mi spună: Acum înțelegi de ce te tot împing spre carte? Cinstit în toată legea, alesese pentru mine, cu de la el înțelepciune, pentru că a înțeles înaintea altora mersul vremii, iar de dragostea lui, așa cum știa el s-o exprime, nu m-am îndoit niciodată. Acum, când dus este de mult, nu pot să-mi imaginez ce-aș fi eu de n-ar fi fost el. N-a dorit vreodată să-mi sperie visele, încerca doar să mă îmblânzească și să-mi facă familiară disciplina și munca bine înțeleasă, în timp ce eu eram atât de încrezător în viață și în dorința mea de a-i invada teritoriul, încât devenea de neînțeles pentru el, știutor că acea invazie pe toată linia frontului mă putea transforma oricând într-o victimă, cum dintr-un om ca el a ieșit un copil ca mine, fără un ideal precis. Suferința mea nu era mai mică decât a lui, știind prea bine că în confuzia mea nu era loc de lumina lui.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească