Clujul îmi ia mințile din prima săptămână. Oraș frumos, fete frumoase, boemă, cazat la mansarda căminului Avram Iancu, șef de grupă, conform mediei, o mie de lei în buzunar și o viață în față, din care nu știam ce să aleg. Șef de grupă și purtătorul jurnalului de prezență! Să mori de râs! Dar asta n-a durat decât un semestru. Uite cum mi se bulucesc toate în minte… La Literatură Universală (Antichitate), profesorul Pulbere, la Lingvistică – Balacs, profesorul Dumitru Pop la Folclor, profesorul Ion Vlad la Teoria Literaturii, Ion Schiau la Literatură Veche, Weiss – Latină, Maroti, Ciobanu și Naghi – Franceză (fonetică, retroversiune și conversație), profesorul Zdrenghea – Morfologie, al cărui capitol din Morfologie – Sintaxă – Stilistică m-a ajutat la admitere și cel căruia tata a încercat să-i ofere trei mii de lei ca să mă bage la facultate. Rușinea nu m-a părăsit nici azi, chiar dacă eram atunci doar spectator la cele întâmplate. Mai târziu, tata va recunoaște că mai mare rușine n-a pățit, dar exclama nedumerit: Cum, bă, să nu primești tu bani?! Eh, uite c-a intrat pe capul lui… Dar puteai să te întorci acasă cu ceva bani. Și asta e de neînțeles! Cum să cheltuiești trei mii în douăzeci de zile?! Și dacă-i mâncai cu lingura, tot îți mai rămâneau… I-a cheltuit copilul tău, omule, nu altul străin, dădea dovadă de aceeași mărinimie mama. Dacă-i dădeai profesorului ăluia, ți-ar mai fi dat rest?
M-am dus într-acolo unde știam că mă descurc: cafenele, birturi, fete și lectură. Bunăoară, o parte din existențialiști: Gabriel Marcel și Camus, care era pe val cu Străinul și Ciuma, Sartre îmi era cunoscut. Cursurile lui Ion Vlad mă fascinează și nu pierd nici unul, chiar dacă se țineau la opt dimineața. Mă odihnesc prelungit, însă, la alte cursuri care încep, în alte zile, la aceeași oră. Deși i-am frecventat toate cursurile lui Ion Vlad, n-am fost în stare să scriu nimic, vorbitorul era fascinant. Nu-mi venea să dau crezare celor auzite în facultate, cum că la examen este nemilos, că este bolovănos și dur, în sfârșit, spurcat la gură, și că lasă repetenți cum respiră. Balacs, profesor blând, anost chiar, iar profesorul Dumitru Pop, așezat temeinic în materie, bonom și înțelegător ca nimeni altul. Cu ei voi susține sesiunea din iarnă, cu alții, în iunie viitor. Cred că, la Ion Vlad, eram nebun să-mi doresc un subiect devenit legendă, „Imaginea artistică”, de care scapă cine poate. Era cuiul în talpa celor din anul întâi. Ei, bine, eu mi-l doream ca un inconștient. Și iar zic: ai grijă ce-ți dorești!
Dorina Merean nu poate ține pasul cu mine, așa de repede mă mișc prin noua și grațioasa lume. Cu colegii de grupă construiesc o relație rapidă și trainică, primul coleg care îmi intră în raza vizuală fiind Doina Gorj, o mediteraneană care nu avea legătură nici cu Mediterana, nici cu Gorjul lui Brâncuși, venise din nordul maramureșean. Consumam zilnic un pachețel de pic (un praf solubil, spre informarea celor care nu erau născuți pe atunci) pentru ștersul absențelor puse la seminarii de asistenți și de lectori, astfel încât jurnalul de prezență devine mai mult gălbui. Așa că, vrând-nevrând, trebuie să fiu prezent la seminarii. Grea pedeapsă! Pe de altă parte, nu era nici rău, mai ales spre noiembrie, când ziua se comprima și întunericul venea rapid, pentru că după seminariile ce durau până la șase seara, în lipsa unei camere de hotel, era bună și sala de seminar sau de curs. Aceeași poveste cu utilul și plăcutul. Utile dulci.
Cele trei cafenele studențești, Arizona, Croco și „Sala 30” mă atrag cu puteri dumnezeiești. „Sala 30” era chiar lângă facultate, exclusiv pentru filologi, o prelungire a celor douăzeci și nouă de săli de curs și de seminar, Arizona, aproape de cămin și peste stradă de Continental, iar Croco, în fața Casei Studenților. În mare parte, fauna era constituită din studenții de la Filologie, Conservator, Arte Plastice, Filozofie, Istorie și Drept. Fără tăgadă, atmosfera era atât de vie, încât uitai să mai pleci. Informațiile livrești erau rafale de mitralieră, cu diferența că nu făceau găuri în cap, ci se rostuiau în rafturi și, uneori, așteptau confruntarea cu o carte sau alta. Pe acest drum ajung la cursurile de istorie ale profesorului și rectorului Constantin Daicoviciu și ale profesorului D. D. Roșca, de la Filozofie. Îi admiram, fără a îndrăzni încă să mă apropii, pe echinoxiști: Jean Pop, Ion Vartic, Mircea Muthu, Petru Poantă, Marian Papahagi, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Marcel Runcanu, Eugen Uricaru, Cornel Udrea. Pe unii dintre ei Căminul „Avram Iancu” mi-i va aduce aproape, suflete nobile și minți sclipitoare.
Mă obișnuiesc mai repede decât alții cu orașul și cu obiceiurile lui, cu pălinca și cu slana ardelenilor, cu vorba lor domoală, în care a mea crea dizarmonii și accelerări de ritm. Client al cramei Metropol, le învăț minunatele cântece, alături de taragotul lui Dumitru Fărcașu, ajungând să le cânt mai bine decât ei. Doamne, și vinul de Teaca și Lechința, la butoaie! Revedeam butoaiele din Țigănia Râmnicului… Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a trimis în acel oraș. Dar ceva îmi lipsea, mușchii mei se vlăguiau din chiar lipsa de activitate fizică. Seara în care l-am întâlnit pe Relu Munteanu a fost un semn divin. Prietena lui era colega mea de an, iar Relu, student la Medicină Veterinară și antrenor de judo la clubul sportiv Agronomia. În ziua următoare îmi cumpăram kimono și mă înscriam la club, ca bun de tăvălit până voi învăța căzăturile, adică vreo câteva luni. Tăceam și cădeam, cei nou veniți erau material de lucru pentru cei avansați, privind cu jind și speranță la centura neagră înfășurată pe mijlocul lui Relu.
Sesiunea de iarnă, prima mea sesiune, dă semne de nervozitate și se apropie rapid, aducând emoții greu de controlat, și măcar din perspectiva sumbră a lui Ion Vlad. Imagine artistică?! se speriau și cei din anii mai mari. Te poți considera picat, băiete! Copiez cursurile de la Ioan Marcoș, cel care intrase primul pe listă, constant în crâncenul efort al spiritului, șef de promoție după cinci ani, dar scrise, cursurile ce-mi creaseră emoții estetice răscolitoare nu-mi dezlegau pasiunea și înțelegerea. În ciuda golănelii, citisem bine, integrasem subiectului imaginea filmică, urmare a filmelor bune care începeau să vină la cinematograful Arta, lângă Arizona (Buñuel, Tarkovski, Godard, Antonioni, Fellini), citisem existențialiștii francezi, literatura română de extract mitic, adică mă puteam mișca în subiect. Caut cotloane liniștite unde să învăț, dar nu le prea găsesc, în biblioteca facultății și cea universitară e un du-te vino permanent, în sala de studiu a căminului, rumoare și aglomerație, fiind chiar lângă cantină. În camera de cămin, cum să înveți cu sticla de palincă pe masă?! Opt în cameră, unul vrea să citească, altul să doarmă. Doamne, ce paradis pierdut devenea camera Dudenilor! Lingvistica și Folclorul, hai, treacă meargă, dar Ion Vlad? Mă întorc la cele lumești și o caut pe Valeria. Stătea în gazdă undeva pe Horea. Ocupată. Ocupantul era un agronom dintr-un an mai mare. Îmi mut atenția spre o urmașă a Arpazilor, studentă la Conservator, dar mă amână pentru vremuri mai liniștite, atunci îi era de ajuns portativul. Alte trei, pulpă din pulpa Evei, îmi flutură prin față spectrul sesiunii. Numai eu eram nebun și sesiunea bătea la ușă. Nu doar că a bătut, dar a intrat ca o ceață deasă și irespirabilă.
Primul examen, Lingvistică. Rezultatul mediocru: 7. Al doilea, la Teoria Literaturii… Subiect: Imaginea artistică. Respir ușurat. Încep să vorbesc în timp ce profesorul o scoate din sală, cu adjective greu de articulat, pe cea care răspunsese înaintea mea. Și eu tot vorbesc, amestecând șobolanii lui Camus, cu Lostrița lui Voiculescu și cu pauzele prelungite ale lui Antonioni. Ești liber! Îți lipsește analiza și sinteza. Dar, domn profesor… Se ridică amenințător și negru la față, arătându-mi ușa. Picat. Procesul de umilință va face imposibilă conversia psihologică multă vreme. Pentru prima dată simt gustul amar al înfrângerii. Picam pe subiectul pe care mi-l dorisem. Viața îmi va mai trimite asemenea umilințe și toate după momente de nemăsurată mândrie. Vine Folclorul, cu minunatul profesor Dumitru Pop, care nu are ce scoate din mine. Profesorul și asistentul lui, Șeulean, mă privesc consternați. Singurul picat din tot anul. Și Miorița, și obiceiurile noastre populare, cântece și descântece se învârteau în jurul lui Ion Vlad ca o centură de asteroizi.
Se lasă bezna. Cea mai nenorocită vacanță! Cum să spun bunilor mei părinți că odrasla în care și-au pus atâtea speranțe la plecarea de acasă picase două examene din trei? Nu-i omori cu zile? O minciună nevinovată nu este mai bună decât un adevăr crud? Viața singură te învață cum să-i ocrotești pe unii și cum să-i învingi pe alții, dar nu te învață cum să te ocrotești pe tine și nici nu-ți spune când vei fi învins. N-am băut, n-am ieșit la dansuri, am mâncat puțin și m-am recules. Urma o post-sesiune, prin februarie, care m-ar putea reabilita. Mama găsea pilde și cuvinte ca să-și exprime prețuirea, tata picase pe gânduri. Prea eram cuminte și prea ocoleam subiecte sensibile, cum ar fi, bunăoară, carnetul de note, „uitat” la Cluj. Ocupat cu cursurile lui Vlad, căci profesorul dorea analiză și sinteză, nu povești, las zilele să curgă. Tata se adâncește într-o tăcere suspectă, sau doar suspicionată de mine că ascunde ceva, străină amintirilor mele despre el. Cu trei zile înainte să plec la Cluj, intră în cameră și aruncă pe masă un plic desfăcut. Cum păcatul minciunii lucrează fără odihnă, fidelizându-și senzorii, în secunda următoare îmi dau seama, într-un întuneric de nepătruns, de proporția dezastrului. Obosit ca după o zi de sapă în vara secetoasă, îmi spune: Nu e bine să minți și să-i dezamăgești pe cei care și-au pus speranțe în tine. Și nici să le cheltuiești banii degeaba… Vezi ce faci! Picioarele lui puternice se nevolniciseră în acea dimineață când, la rândul meu, conștientizez că suferința cuiva apropiat este mult mai greu de suportat decât a ta. În plic era situația mea din acea nenorocită de sesiune, trimisă de decanat ca urmare a cererii tatălui meu. Îl recunoșteam și în acel demers, nu lăsa nimic la voia întâmplării. Înainte de prânz, prind un moment prielnic ca să-l întreb dacă i-a spus mamii. Vrei s-o omor? mă liniștește, plimbându-și tristețea prin lumi doar de el închipuite. Mă cuprinde o sfâșietoare suferință, nu mai găseam putere nici să-l privesc. Cuvintele din cursul lui Ion Vlad rămân niște cirezi toropite pe o pajiște din miezul verii. Numai mama cu bunătatea sfințită de Dumnezeu se mai agita, doar-doar m-o scoate din balta în care mă tot scufundam. Nu reușește, biata, și sufăr și pentru suferința ei. Și iar zic: nu propria suferință te omoară, cât suferința celorlalți. Dar unde era tata cel aprig?!
După o zi și-o noapte, încolăcit de nemiloșii șerpi ai disperării tăcute, tatăl meu cel aprig se anunță cu pași grei și hotărâți încă din verandă. Ușa spulberă, într-o clipită, tot ce inerția croșetase cu migală, aerisind balta puturoasă de miasme halucinogene. Promite-mi că vei termina facultatea! Tonul imperativ îmi era bine cunoscut. Privesc peretele și tac. Gândul că aș putea renunța la facultate, și în vară să dau examen la Istorie, devenea tot mai ademenitor. I-l mărturisesc și lui. Tu auzi ce spun?! Nu fă să-mi fie rușine cu tine! Nimeni din neamul meu nu s-a întors de pe drumul pe care a mers, oricât de greu a fost. Cuvintele făceau răni dureroase. Mă ridic de la masa unde cirezile toropite moțăiau pe pajiștea din miezul verii. Îl privesc în ochi și-i promit. În viața asta sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac, băiete, se exprimă rar și clar. Pune mâna pe-o foaie de hârtie și scrie ce-ți spun. Rup o foaie dintr-un caiet și aștept cu creionul în mână. În viața asta sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac, reluă el, așteptând să termin de scris. Mai departe: Unul din lucrurile care nu se fac este să nu-ți respecți promisiunile. Și mai scrie acolo, insistă el cu degetul ațintit spre foaia de hârtie: Pe unde îți iese vorba, să-ți iasă sufletul. Acum, ia o piuneză și prinde foaia pe zid, la capul patului, și să n-o iei de-acolo timp de cinci ani, cât ține facultatea. Așa că vei termina facultatea, că vrei sau nu vrei.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească