Mai rămânea o săptămână din august și încep să mă gândesc la cursul de Estetică. Dacă luam un opt, deveneam bursier, media de bursă scăzuse în acel an. N-am cum să nu observ că de câteva seri la o masă tot întârziau două doamne, trecute de prima tinerețe. Cea brunetă mă urmărea, dacă nu cumva mă studia. Or fi de la miliție, mă gândesc. Până într-o seară, când le întreb dacă mai doresc ceva (se apropia ora când trebuia să fac curățenie). Mă roagă să mă așez, dacă am câteva minute. Bruneta îmi spune că ar dori să vorbim. Zâmbesc obosit. Sunt de părere că nu este timp și îi arăt mesele împovărate de farfurii, tacâmuri, solnițe și coșuri de pâine. Unde stai? Într-o mizerie de cameră, îi răspund. Unde? insistă. La Vatra. Ah, aici aproape. Ochii ei migdalați nu mă scapă. Voi veni acolo, îmi spune. Iar eu voi dormi, îi zâmbesc și mă ridic. Nu plec până nu schimb și fețele de masă. Și uite-o că vine cu mine. În alte împrejurări mi-ar fi făcut mare plăcere, dar acum nu găseam în mine decât vlăguire. Vorbim până la Vatra, dovedindu-se o femeie instruită, cu vocabular ales, cu bune maniere, contrastând cu abordarea frontală de mai devreme. Scara de lemn scârțâie sub greutatea noastră. Deschid ușa și o poftesc în intimitatea mizeriei. Râde ușor, apoi scoate de sub braț un bloc de desen și-l așază pe măsuță. Continuam să cred că este o ciudată. Mă gândesc și la banii ascunși sub o scândură, ascunzătoare meșterită de Mihai. Dacă diavolul poate lua orice formă, de ce n-ar putea sălășlui în ciudățenia unei femei plăcute, inteligentă și provocatoare? Râde din nou și privește împrejur. Demn de un tablou. O las să-mi admire vizuina și ies să fac un duș la baia comună. Când mă întorc, stătea tot pe fotoliu, îmbrăcată cum am lăsat-o, doar că pe masă mai apăruseră niște creioane. Sau cărbuni. Mă întind în pat și îi spun: Nu înțeleg ce vrei. De ce trebuie să înțelegem tot ce ni se întâmplă? îmi răspunde, cu sprâncenele ridicate și gura întredeschisă. Începe să-mi vorbească despre viața de dincolo de ce se vede, apoi de fascinația celor care intră în acel labirint… Observația ca mod de cunoaștere… a ta prin alții… întoarcerea… sufletul din carne… forme…
Dimineața mă trezesc singur în cameră. Necunoscuta dispăruse, în schimb rămânea o urmă pe care am privit-o câteva minute: un crochiu în cărbune cu torsul dezbrăcat al unui bărbat întins și un colț de cameră. Era ceea ce aș fi văzut și eu de pe fotoliul uzat. Caut în ascunzătoare, banii erau la locul lor. Mă voi întâlni cu necunoscuta la aceeași oră târzie ca și noaptea trecută. Cu aceeași răbdare atentă m-a așteptat și cu aceeași fidelitate m-a însoțit spre locul unde îmi odihneam oasele câteva ore pe noapte. Are loc același ritual: ea se așază în fotoliu, eu merg să mă spăl, apoi mă întind. Mă privește și îmi arată coala care încă zăcea pe măsuță. Da, o văzusem. Bat ușor cu palma partea liberă a patului, dându-i de înțeles că o aștept. Zâmbește și clatină din cap. Atunci de ce o fi venit? mă întreb. Purta același pantalon alb ca noaptea trecută. Simt toropeala cum mă cuprinde și parcă văd ceva alb în mâinile ei. Mă cheamă Noemi, mai aud. Aa… Jókai Mór… Ce-i cu Jókai Mór? încă o mai aud. Mă străduiesc să vorbesc: În Omul de aur, are… un personaj…, Noemi.
De dimineață, o găsesc ghemuită lângă mine, în același pantalon alb și aceeași bluză galbenă, doar pantofii îi lăsase lângă pat. Mă uit pe măsuță și văd altă schiță, în care bărbatul era cu fața. Parcă eram eu, deși umbrele ce-i întunecau fața, un contre-jour, îngreunau identificarea. Putea fi oricine, nu avea importanță, cea care făcuse desenul părea mai interesată de misteriosul colț și o parte de grindă din tavan. În schița din noaptea trecută lipsea partea de grindă, dar cea de acum insinua o lumină anemică ce urca spre tavan dintr-o sursă ce rămânea ascunsă în josul colii.
Atât de puține cuvinte în compania unei femei n-am rostit și nici nu am ascultat vreodată. Știam că o chema Noemi, iar ea nu a avut curiozitatea să-mi afle numele. Îi ofer micul dejun și pleacă înainte ca eu să revin la masă. Încep să vină clienții. Pe la amiază devin neglijent, cu gândul la enigmatica femeie ce-mi veghease ultimele două nopți. Abia acum, când plecase, nesperând s-o mai întâlnesc, mă curtează dorința și curiozitatea, în egală măsură. Era ca atunci când treci pe lângă un om și detaliile respectivului om încep să devină clare după ce te-ai depărtat de el. În cazul lui Noemi, privirea atentă și limpede, zâmbetul lipsit de stridența rictusului, binevoitor și înțelegător, fruntea boltită, vocea caldă și convingătoare, atât cât am auzit-o, pantalonul alb, chiar, cumințenia somnului văzut în acea dimineață, cu palmele împreunate sub tâmpla stângă, răbdarea ei îngăduitoare, toate îmi vorbeau de un spirit ales. Nu la obsesii sexuale instigau gândurile mele, doar conștientizam prilejul de a fi putut cunoaște un alt fel de femeie. Până pe la începutul nopții tot privesc terasa de unde se înalță stridența vocilor. Vaporașul se întoarce de pe insula Ovidiu și localul devine neîncăpător. Turiștii stau proptiți de balustrada metalică dinspre lac cu un pahar de vin sau o halbă de bere în mână. Și dacă ar fi venit, nu mai erau locuri, îmi zic. În seara asta am pierdut prilejul să stau la o masă, aud în spatele meu. Nu a trebuit să întorc capul, i-am spus să mă aștepte câteva minute, timp în care l-am rugat pe Virgil să-mi suplinească absența pentru restul de timp, eu voi reveni doar dimineață. Se mai foloseau asemenea practici.
Iată-ne pe o terasă, la aceeași masă, față în față. Îmi spune, de la bun început, că nu dorește să facem incursiuni în trecut, nu are importanță nici numele pe care le purtăm sau ce profesii avem. Pur și simplu punem în valoare timpul prezent. Doi oameni fără istorie. Istoria oamenilor, mai spune, este stânjenitoare, uneori falsificată grosolan sau măcar prin omisiuni. Oricum, istorie, în schimb prezentul nu poate fi falsificat, este observabil. Așadar, să acceptăm omisiunea trecutului cu bună știință. Vorbea fără poticniri, purtând același zâmbet îngăduitor și aceeași privire limpede, continuă, detașată, lipsită de curiozități. Atunci mi-am dat seama cât de greu este să vorbească un om fără istorie cu un om fără istorie. Râd ușor. Oamenii, încep eu, sunt obișnuiți să vorbească iscodind, amintind, făcând conexiuni, alimentând dialogul cu amintiri… Dar uită de prezent, de ce sunt acolo și atunci, revine Noemi tiranică asupra înțelegerii, dacă chiar o cheamă Noemi. Se simțea briza, nu aveam până la malul mării decât o sută de pași. Dacă nu ar fi întuneric, am putea vedea marea. Mă ispitește o disertație cum că omul nu poate face abstracție întrutotul de istoria lui, ceva-ceva tot transpare, modul cum vorbește, cum alege și cum leagă cuvintele, ideile pe care le aduce în discuție, sărăcia sau cultura lui, sensibile atracții sau pasiuni. Cum ar fi, îmi continui disertația, desenele făcute de tine, care vădesc fermitate, detalii neluate în seamă de alții, colțul camerei, de exemplu, jocul umbrelor care vorbesc despre dorința de a valorifica subtilul spre rotunjirea întregului. Râde ușor și bate din palme fără zgomot, abia atingându-le. Ai spirit de observație, nu întâmplător te-am ales. Bănuiam că nu ești doar ospătar. Omul este însoțit de atitudine, atitudinea vorbește despre caracter, privirea atentă – despre căutări și despre suflet, moliciunea – despre visător sau despre lipsa de angajament, vioiciunea – despre dinamică. Atunci de ce să mai scormonești în istorie? Stau un timp și mă gândesc. Ce spune pare just, sunt adevăruri pe care a trebuit să le exprime cineva ca să devin conștient de ele. Și asta, îi spun, vorbește tot despre istorie, o femeie instruită care nu-și caută ideile, un fin psiholog, sau un bun cunoscător al psihologiei umane. Dar care nu a auzit de Jókai Mór și nu a citit Omul de aur, ca să știe cine a mai purtat numele meu. Ne chinuim, la început, apoi ne amuzăm descoperind prezentul. Constat, prin exercițiul propus de ea, că timpul prezent nu are filozofie și că este la fel de greu de descoperit ca trecutul și de intuit ca viitorul. Ne amuzăm, speculăm, plutim pe deasupra lucrurilor în discuții suave și aproximative, fără bătăi de cap, până la sfârșitul mesei, când se făcuse ora unu și când mă întreabă dacă știu să înot.
Doar luna împărățea Universul, curioasă și expresivă, și clipocitul mărunt al valurilor. Se dezbrăcă fără ostentație, fără grabă, nemarcată de propria-i goliciune, rămâne fără nimic pe ea. De unde o priveam, cinci pași mai încolo, părea un halou venit de niciunde și hotărât să dispară pentru totdeauna. Îndoia piciorul deasupra apei și îl lăsa fără grabă, apoi pe celălalt, iar mâinile ridicate deasupra capului păreau aripi pregătite de zbor. În fața ei se deschidea drumul apelor poleit de lună, o cărare ducând spre capătul lumii. Acolo se adunau toate timpurile, fără viziune, fără noimă, fără încrâncenare și fără sfârșit. Când o cuprind din spate întreabă: Vezi timpul prezent? Poate mai mult decât atât. Piciorul ei drept rămâne suspendat deasupra apei, eu mă lipesc de ea. Putem crede că suntem ce vrem, dar să nu rostim ce gândim, vorbește încet, în acord cu clipocitul apei. Ce simți că vrei să faci? mai întreabă înaintând până când apa îi ajunge la mijloc. Poate că aș face dragoste cu un spirit superior, aș fi putut răspunde, dacă trupul ei n-ar fi atât de real, mâinile ei atât de curioase și atât de ușor de memorat răsuflarea ei. Fac dragoste, dar nu cu un spirit superior eliberat de trup, ci cu trupul însuși, suveran peste spirit. Înotăm, mai apoi, despărțindu-ne și căutându-ne, găsind-o după umbra densă și după strigătele eliberate din temnița prezentului. Îți voi fura această noapte, strigă, n-am să te las să dormi… N-am să dorm, gândesc la rândul meu, și n-am să-ți las timp să desenezi. Câți ani să aibă Noemi? Trecuse de prima tinerețe, poate treizeci și cinci…
Facem duș pe plajă, în dreptul cabinelor de la Cazinou, și ne îmbrăcăm pe pielea udă, fără chiloți pe noi, rochița ei vaporoasă luând formele corpului. Ajunși în cameră, asediem patul, unde îi descopăr virtuți multiplicate, inventând și reinventând, spulberând zăgazuri, mirându-mă cum pot să țin pasul cu ea. Înțeleg că așa trebuie să fie o femeie pentru care nu există ziua de ieri și nici cea de mâine. Întunericul se vlăguia în geam când trec în lumea lui Morfeu, secătuit de puteri și de dorințe.
Mă trezesc îngrijorat la ora la care mă trezeam de mai bine de o lună. Întind mâna spre locul unde dormea femeia timpului prezent și nu găsesc nimic. Deschid ochii larg: camera goală. Sar din pat și caut peste tot. Pe măsuță, o carte poștală cu un răsărit de soare. Pe verso, erau câteva rânduri scrise cu un creion: „Când soarele răsare într-un loc, înseamnă că de multă vreme a apus în altă parte. Noemi.”
Simțeam că a plecat, dar am așteptat-o toată noaptea următoare. Plecase, într-adevăr. În ziua care începea, îi comunic lui nea Gogu dorința de a-mi lua zborul. A doua zi, ultima lucrată, îmi întinde un ștat de plată pe care să-l semnez, fără să cer ceva. Înțelegerea este înțelegere. Mai rămân o săptămână să aprofundez cursul de Estetică, fac plajă, neapelând la alt timp decât la cel prezent, merg la un shop și-mi cumpăr un costum de blugi, bluze, pantofi. Pe cincisprezece septembrie trebuia să fiu la Cluj, la nunta lui Traian Brad și a Nicoletei. Înainte să plec, mai am ceva de făcut, fără amânare, chiar cu bucurie.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească