Ion Iliescu deplânge soarta PDL: nu-mi doresc să ajungă în situația PNȚCD și să nu intre în Parlament, pentru că democrația are nevoie de opoziție.
Când Ion Iliescu era puternic îl durea în cot de democrație. Sunt destul de matur ca să-mi aduc aminte de anii în care democrația lui Ion Iliescu era târâtă de păr pe străzile Galațiului și se oprea fix în fața sediului PNL: “Afară cu Câmpeanu din țară!”
Dacă România ar fi adoptat măsuri prudente în 2009 ar fi fost mai bine, poate, pentru noi toți. Dar Traian Băsescu nu ar mai fi fost președintele României. Traian Băsescu nu și-a asumat, în 2009, imensa responsabilitate de a trece tăcut în istorie.
Cu zâmbetul până la urechi, tânărul Victor Ponta se războiește cu istoria. A izolat câinele bătrân în palatul lui de cleștar și acum este liber, victorios, deci mărinimos. Îl lasă, în imensa-i bunătate, să-și ducă mandatul până la capăt.
“Nu mai sunt tânăr ca la 70 de ani”, glumește, din când în când, Iliescu.
Mi-a plăcut, în urmă cu vreo doi ani – când aproape i-am cerșit un interviu pe care nu mi l-a dat niciodată, deși l-am negociat luni de zile – să stau de vorbă mai multă vreme cu acest bărbat sfătos și înțelept, cred. Dar ce sens mai are o înțelepciune venită prea trâziu?
Ion Iliescu nu a fost un împătimit al democrației. Traian Băsescu nu este un împătimit al democrației. Singura spoială care i-a acoperit pe amândoi a fost votul democratic care i-a tinut la putere. Să fim clari: votul este suveran. De aici încep problemele: cum îl obții?
Sigur că nu am văzut în viața asta sfinți mergând pe picioarele lor – sunt atât de rari și au trăit atât de demult încât trebuie să fii fericit dacă le vezi o mână, un picior, o bucată de coastă. Drept urmare nu cer sfințenie viilor. Dar pot judeca lucrurile.
Ion Iliescu nu ar fi dat drumul puterii, dacă nu îmbătrânea. Traian Băsescu nu ar fi dat drumul puterii, dacă nu îmbătrânea. Fiecare treaptă pe care o urcăm spre o democrație visată – chit că nu visăm niciodată la asta – calcă pe aceste umbre. Democrația, în sensul gândit de mine nu înseamnă doar “puterea poporului”, ci și puterea celui care, chiar pe val fiind, știe că nu mai poate face mult pentru poporul lui, drept urmare lasă locul altuia. Sau, la rigoare, este cinstit până la capăt și spune: “Haideți flăcăi, ve așteaptă o moarte glorioasă!”, în loc să spună: “Ne așteaptă o viață glorioasă!”
De aceea nu am avut parte până acum de un om a cărui înfrânge, a cărui retragere să fi însemnat un moment de reflecție.
Regele Leu nu există aici. O haită ia locul alteia.