Jaap Scholten
Tovarășul baron
O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene
Editura Corint istorie
Colecția „Istorie cu blazon”, coordonată de Filip-Lucian Iorga. Traducere din limba engleză de Carmen Ion. Prefață de Filip-Lucian Iorga.
„Nicio poveste adevărată despre Transilvania nu poate fi doar românească, doar maghiară sau doar germană, ci este, prin forța istoriei și a destinului acestei provincii, în același timp, și românească, și ungurească sau secuiască, și săsească. Orice narațiune și orice discurs care exclud una dintre aceste comunități nu fac decât să știrbească frumusețea identității transilvănene. Tezele extremist naționaliste, fie că sunt ele românești sau ungurești, schematizează, distorsionează și îngreunează înțelegerea istoriei Transilvaniei. Cu atât mai mult cu cât ne aflăm astăzi în plin proces de definire a unei identități europene comune, istoria Transilvaniei ne poate ajuta să construim, din adevăruri concurente, o sinteză coerentă și neconflictuală. Pentru aceasta este nevoie, însă, ca mai întâi să acceptăm și acele realități care ne convin mai puțin. Maghiarii trebuie să accepte că majoritatea populației din Transilvania a fost întotdeauna românească și că mișcarea de idei de după Primul Război Mondial și triumful principiului naționalităților nu puteau să nu conducă spre unirea Transilvaniei cu România. La rândul lor, românii – specialiști sau consumatori de istorie – trebuie să accepte evidența: pe tot parcursul Evului Mediu și al epocii moderne, de la anul 1000 și până în 1918, de la includerea în regatul maghiar, la perioada în care Principatul Transilvaniei s-a aflat sub suzeranitate otomană, și la aceea în care a făcut parte din Imperiul Habsburgic și din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania a fost condusă de maghiari, de aristocrații maghiari. Așadar, dacă din punctul de vedere al principiului naționalităților Transilvania a fost întotdeauna o țară românească, din punct de vedere instituțional ea a fost, timp de un mileniu, țară ungurească. Nu vorbim aici despre dreptate, ci despre fapte. Pentru a reuși să vorbim aceeași limbă, ar fi poate mai bine să ne gândim mai puțin la „cum ar fi trebuit să fie” și să încercăm mai des să înțelegem și să acceptăm „cum a fost” și „cum este”. Transilvania aparține astăzi României, iar majoritatea populației a fost și este românească, dar în trecut provincia a fost condusă de elitele nobiliare maghiare. Cunoașterea acestor fapte ne poate ajuta să înțelegem și să depășim atât dorința de revanșă a românilor, după 1000 de ani de „stăpânire străină” asupra unui teritoriu cu majoritate românească, cât și nostalgia ungurilor după un teritoriu care „le-a aparținut” timp de 1000 de ani și care a avut un rol de primă importanță în constituirea identității lor naționale. Jaap Scholten este olandez și are avantajul de a putea privi realitățile ardelenești cu afecțiune, dar și cu detașarea obligatorie pentru un istoric. Cartea lui despre nobilimea maghiară recuperează și salvează o porțiune din istoria Transilvaniei care aparține, în egală măsură, ungurilor și românilor. O istorie plină de frumuseți subtile sau spectaculoase, de iubiri și de excentricități ca în romanele lui Miklós Bánffy (de altfel, un adevărat spirit tutelar și inspirator pentru arhitectura cărții), dar și de suferințe și pierderi îngrozitoare. Cartea se construiește în jurul calvarului prin care nobilii unguri din Transilvania au trecut în timpul represiunii comuniste. La un moment dat, contemplând amploarea cutremurătoare a crimelor comunismului, așa cum reiese ea din informațiile prezentate la Memorialul de la Sighet, autorul se întreabă dacă proiectul lui de a dezvălui ororile prin care au trecut nobilii maghiari în timpul regimului comunist nu este cumva derizoriu, având în vedere că nobilii maghiari care au suferit sunt puțini în comparație cu restul victimelor comunismului. Am convingerea că o cercetare dedicată elitelor nu este niciodată derizorie. Ponderea în societate a aristocrațiilor europene nu a fost proporțională cu numărul reprezentanților lor, ci mult mai importantă. Timp de sute de ani, aristocrații au fost „clasa politică” a Europei, au deținut cele mai mari averi, au reprezentat un model cultural și de conduită pentru restul populației, au construit și șlefuit bună parte din lumea în care trăim și noi astăzi. Nu este, deci, lipsit de interes să aflăm istoria lor și să știm cine sunt urmașii de azi ai familiilor istorice. Familiile aristocratice se definesc și prin apelul la strămoși, la un trecut care nu e niciodată ermetic separat de prezent. De aceea, în general, descendenții familiilor „nobile și notabile” au mai multe povești de spus decât reprezentanții altor categorii sociale. În același timp, în special în acea parte a Europei care s-a aflat jumătate de secol sub dictaturi comuniste, acest patrimoniu memorial este și unul dintre cele mai amenințate cu dispariția. De aceea, este urgent ca amintirile de familie ale urmașilor de aristocrați să fie înregistrate, notate și aduse la lumină, până nu e prea târziu. Este ceea ce face istoricul francez Eric Mension-Rigau pentru aristocrația franceză și ceea ce încerc să fac eu însumi, începând din anul 2009, în cadrul proiectului Memoria elitelor românești, pentru urmașii boierimii și ai marii burghezii din Moldova și Țara Românească. Este ceea ce face Jaap Scholten pentru urmașii nobilimii maghiare din Transilvania.
Jaap Scholten călătorește în Ungaria și în Transilvania, se întâlnește cu urmași de aristocrați și le ascultă poveștile.
Cartea lui Jaap Scholten e bine documentată și excelent scrisă, nu are nimic din tonul sec al unui tratat savant, dar este una dintre cele mai frumoase cărți despre nobilime pe care le-am citit. Amintirile și portretele pe care cartea lui Jaap Scholten le salvează de la pieire, de la balurile strălucitoare la ororile din închisorile comuniste, de la chipurile distinse ale aristocraților la povestea tragicomică a ursului Nicolai, sunt tot atâția arbuști ai memoriei, care ne vor ajuta să nu uităm. – Dr. Filip-Lucian Iorga