„M-am născut la Pitești în 1955 și îmi plac poveștile. La început învățătoarea mă scotea în fața clasei și mă punea să povestesc. Povești de-ale copilăriei. De atunci am tot spus la povești. La un moment dat, spuneam povești despre atomii care se împrieteneau sau, dimpotrivă, se despărțeau după reguli și legi … chimice. Facultatea de chimie am terminat-o în 1981 la București. Au venit peste mine poveștile de viață, cu iubiri, suferințe, chin și multă muncă, dragostea vieții mele și cei doi copii pe care îi iubesc din tot sufletul. Eu și prietenii mei ne luptam cu morile de vânt pe vremea lui Ceaușescu. E povestea luptei care a rămas indecisă până în decembrie ’89. A urmat o altă facultate, o altă profesie, o altă poveste. Lupta a devenit și mai dură. Lancea donquihotească s-a dat de trei ori peste cap și a devenit jurnalism în căutarea adevărului. Atunci, dintr-odată, morile de vânt s-au transformat, unele în monștri care ne-au înfrânt, altele în moriști. Dar lupta nu s-a sfârșit. Povestea continuă!” – Gabriel Klimowicz
Ce este NUNTA? Începutul sau finalitatea iubirii? E legământ spiritual pentru vecie sau doar un contract social? Sunt copiii semnul NUNȚII sau doar un rest, ceea ce rămâne după NUNTĂ? Este un drum, o devenire sau doar un parteneriat parafat în patul conjugal? Vine Dumnezeu la NUNTĂ sau e doar cel mai mare „banchet” din viața mirilor? E NUNTĂ cu dar sau fără? Cine vine cu darul, Dumnezeu sau stăpânul banilor, Marele Nimic? Cititorii vor găsi, poate, răspunsuri la aceste întrebări esențiale. Dacă nu vor găsi, atunci romanul le va aduce, în mod sigur, mai multe întrebări. Fără întrebări nu putem trăi cu adevărat. Ele sunt motorul devenirii noastre. Dacă suntem bine înarmați cu întrebările arzătoare ale existenței, putem pleca în viață după propriile noastre răspunsuri. Succesul va fi garantat.
* * *
„Se cunună robul lui Dumnezeu Nikita cu roaba lui Dumnezeu Afrodita, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Se cunună roaba lui Dumnezeu Afrodita…”
O bucurie cum nu mai simțise până atunci o cuprinse pe Afrodita. „Sunt măritată, sunt măritată, sunt măritată!”, țipa ea, în sufletul ei. „Am reușit! Am un bărbat bogat, mă rog, nu e el prea frumos, are burtă și chelie, nu e prea bun la pat, mă lasă de multe ori cu ochii-n soare, dar e plin de bani, așa cum mi-am dorit. De acum nu trebuie să îmi mai caut slujbă, să mă duc la serviciu, să râdă toate proastele de mine. Pot să mă duc și să cumpăr ce vreau. Pot să am și amanți dacă vreau, numai să nu afle Niki, pentru că ar putea să-i dea prin cap să mă părăsească. Dar și dacă mă părăsește, tot o să fiu plină de bani, pentru că mi-a spus un avocat că pot să-i iau, prin partaj, jumătate din avere. Sunt fe-ri-ci-tă!” Afroditei îi venea să chiuie și să arunce cu buchetul în aer, dar trebuia să se stăpânească. De fapt, noua ei postură, de nevastă, o obliga să se stăpânească, de azi înainte, în multe privințe. Principala ei preocupare trebuia să fie, de acum încolo, salvarea aparențelor.
„Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este. Căci precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor, întru totul. Bărbaților, iubiți pe femeile voastre după cum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o prin baia apei prin cuvânt”, rostea preotul cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Efeseni.
„Ooo! Asta e prea de tot! Nu se pune capăt odată acestor obiceiuri primitive cu popa la cununie, la botez, la îngropăciune?”, se revoltă Kira în sinea ei. „Bărbatul este, evident, inferior femeii. Este mai lipsit de inteligență, de subtilitate, mai puțin combinativ în gândire, este ezitant și nu are simțul practic al femeii, care întotdeauna știe ce vrea și își urmărește scopurile cu tenacitate. În vremurile primitive bărbatul a supus femeia prin forța sa fizică. Astăzi forța fizică nu mai are nici o importanță. Tot ce pot face bărbații, pot face și femeile. Există aparate, mijloace care suplinesc forța fizică. Din moment ce acest avantaj al bărbatului a fost anulat, femeia s-a dovedit superioară. În plus, femeia naște. Ea este cea care duce specia mai departe. Nu are nevoie de bărbat decât pentru a procrea. În rest, bărbații sunt inutili după părerea mea. Textul acestui ritual ar trebui schimbat. Ar trebui să se spună „bărbații să se supună femeilor lor, pentru că femeia este cap bărbatului așa cum și Biserica este capul lui Hristos”. După părerea mea Hristos nu poate fi decât născocirea unor preoți din cale afară de șmecheri. Textele astea cu pretenție de adevăruri absolute, zăpăcesc în continuare omenirea, o orbesc în fața evidențelor și perpetuează o societatea patriarhală arhaică. Ar trebui să se pună capăt odată acestei credințe, care a devenit depășită de istorie.”
Afrodita se strânse mai aproape de Nikita, bărbatul său de acum, cu grijă să nu-și șifoneze rochia. Îi presa brațul cu sânul drept într-o atitudine drăgăstoasă, de supunere voluptuoasă. „Sigur că voi fi supusă. Cel puțin asta trebuie să știe el. Va fi convins că-i sunt supusă, o să am grijă de asta. Pe Nikita nu-l pot înfrânge dacă voi fi împotriva lui pe față. Dar, sărăcuțul, e atât de lacom de bani, atât de pasionat de afacerile lui, încât va fi ușor de dus de nas. În plus, pleacă dimineața și vine seara. Dumnezeu știe ce face el în acest răstimp. Asta înseamnă că ziua voi fi liberă să fac ce vreau, la rândul meu. Nu trebuie să știe el tot ce voi face cât nu suntem împreună. În rest, noaptea, îi voi fi supusă, mare scofală. Îmi va face plăcere să mă joc cu el și să gem orgasmic, ori de câte ori va fi nevoie. Suckeeeer!”
Agapia simțea, în rochia ei ieftină, că transpiră la pieptul bărbatului ei și se dezlipi cu sfială, privindu-l cu dragoste. „Mi-e cald”, îi spuse, pentru ca el să știe că nu iese din îmbrățișarea lui decât de nevoie. Îl iubea dincolo de cuvinte. „Îl iubesc mai mult decât atunci când ne-am căsătorit”, își spunea ea. „Atunci nu ne cunoșteam prea bine, mai mult ne ghiceam unul pe altul. Însă, cu cât îi cunosc mai bine sufletul său simplu și plin de iubire față de Dumnezeu, de lume și de… mine, cu atât îl iubesc și eu mai mult. De fapt, Sfântul Pavel nu vorbește despre o supunere în sensul comun, în care un subaltern se supune șefului, așa cum înțeleg toate gâștele gălăgioase ale emancipării femeii de sub bărbat. Este vorba despre dragoste și despre acceptarea și împlinirea rostului de femeie, despre existența de clipă de clipă, în armonie cu bărbatul tău. Femeile sunt făcute să nască și să aibă grijă de copii, de casă. Universul în care se descurcă cel mai bine este cel din interiorul «casei», cu educația copiilor, cu construirea și întreținerea spațiului interior, văzut și nevăzut, material și spiritual al «căminului», al «familiei». Menirea femeii nu e mai puțin importantă decât a bărbatului, numai că e alta, așa cum bărbatul este diferit de femeie. Bărbatul și femeia sunt făcuți să se completeze, nu să se lupte unul cu altul. Femeia care își asumă menirea și aduce armonie în familie, va avea o căsnicie fericită cum am eu. Bărbatul este orientat spre spațiul exterior, văzut și nevăzut, al familiei. El este cel care, având în centrul universului său familia, se află în legătură cu exteriorul, cu celelalte familii, cu care intră în dialog și în competiție. El este cel care se luptă pentru ca familia sa să reziste tuturor provocărilor materiale și spirituale care vin din exterior. În acest fel, bărbatul și femeia, dacă își asumă ceea ce sunt, se completează unul pe altul și familia e fericită, se dezvoltă armonios. În caz contrar, femeia și bărbatul intră în competiție, devin dușmani și, în final, se despart, iar familia se destramă spre distrugerea atât a bărbatului și a femeii, cât și a copiilor lor. Supunerea femeii față de bărbat este de fapt dragoste necondiționată, la fel cum și Biserica se supune lui Hristos cu dragoste, nu cu suferința orgoliului rănit.”
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică. Astfel și voi, fiecare să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat.”, încheie preotul citatul din Apostolul Pavel.
Kira își privi bărbatul cu niște ochi pe care Rado, dacă i-ar fi văzut, s-ar fi temut. Dar era preocupat să saliveze după decolteurile și fundurile femeilor care se aflau în raza lui de acțiune, căci își căuta deja următoarea victimă. „Rado depinde de mine”, gândi ea, „deci el trebuie să se teamă de mine, nu eu de el”.
Afrodita își împunse mai temeinic bărbatul cu sfârcul sânului drept. „Sigur că mă tem de el pentru că”, gândi ea, „dacă ar vrea, ar putea să mă lase pe drumuri”. Cu timpul însă, am să mă asigur că nu îmi poate face nimic și, atunci, nu o să am de ce să mă mai tem. Sunt gata să fac orice pentru ca să devină el dependent de mine. La urma urmei, nici nu ar trebui să îmi fie prea greu. Puține femei sunt atât de frumoase ca mine, iar eu sunt dispusă să-i satisfac orice plăcere.”
„Mă tem de bărbatul meu cel iubitor și blând”, gândi Agapia, „mă tem că aș putea să-l supăr cu ceva, sau că aș putea să-l fac să nu mă mai iubească. Mă tem că aș putea să mă îndepărtez eu de dragostea lui. Ce aș fi fără dragostea lui? Este la fel ca și cu frica de Dumnezeu. Nu este vorba despre frica animalică că vom fi loviți, bătuți, puși în primejdie, sau că vom pierde darurile, bogățiile cu care ne-a înzestrat El. Este vorba despre teama îndrăgostitei de a nu se îndepărta de iubitul ei prin faptele sale, de a nu cădea din dragostea Lui, de a-L supăra și de a-L răni. Îndepărtarea de Dumnezeu, împuținarea dragostei față de El sau, mai degrabă, lipsa iubirii față de El este de fapt moartea veșnică. Mă tem de moartea veșnică”.
Cei mai mulți dintre nuntași începuseră să se mute de pe un picior pe altul. Slujba se lungea și majoritatea celor prezenți simțeau că e deja prea mult. Unii glumeau în sinea lor pe seama textului Evangheliei în care se spunea că Iisus a transformat apa în vin. Unde nu apare unul care să facă scamatoria asta?! Ce s-ar mai umple de bani. Dar unii chiar o fac cu puțin zahăr pentru dulceață și, eventual, puțin alcool pentru tărie. Nu se poate spune că au transformat apa în vin? Câțiva, plictisiți, plecară călcând cu grijă de parcă ar fi vrut să arate că nu vor să tulbure ritualul. Alții își aprinseră discret țigările. Măcar să profite de faptul că nunta e în aer liber, iar bolta bisericii se confundă cu bolta cerului. Preotul le dădu mirilor să guste de trei ori din pișcoturile de șampanie și să bea din cupa cu împărtășanie, după care îi luă după el să ocolească masa, împreună cu nașii, în dansul lui Isaia. În momentul acela mulți au crezut că totul s-a terminat și au început să se foiască spre scara care ducea către ieșirea din „biserică” și intrarea în restaurant, dar preotul îi întoarse fără milă înapoi. Veni la microfon și îi rugă să mai aibă 10 minute răbdare, că slujba nu s-a terminat încă. Dar, într-adevăr, după ce luă cununiile de pe capul mirilor, nu mai dură prea mult. Îi binecuvântă pe toți cei prezenți, le spuse tuturor că familia e o treime, asemănătoare Sfintei Treimi, formată din bărbat, femeie și Dumnezeu și că, dacă Dumnezeu lipsește, familia se destramă, dar dacă nu lipsește, atunci rodește și crește atât în ordinea firească a lumii, cât și în cea inefabilă a lui Dumnezeu. Le ură nuntașilor petrecere frumoasă și le dădu drumul.
Rado se uita cu ochi lacomi la tânăra mireasă care urca, radioasă și grațioasă, scările către palat. Le coborâse femeie liberă, le urca înapoi proaspătă nevastă. Era, fără-ndoială, cea mai frumoasă femeie din toată adunarea. Rochia albă o acoperea aproape în întregime, dar era strânsă pe talia subțirică și mlădioasă care promitea voluptăți intense și se desfăcea apoi într-un decolteu bogat, fără să fie exagerat, ca de copilă înfloritoare. Iar chipul era de o frumusețe spectaculoasă de-a dreptul, cu părul blond, exuberant și ochii mari, albaștri, cu buzele pline, roșii și umede, cu pielea arămie care întregea spectacolul unei feminități senzuale, dar care, în același timp, avea un aer nevinovat, feciorelnic. Era o minune. Se gândea cum ar putea să „fure mireasa”. „Furtul miresei” era un obicei al locului, nu?, își spuse cinic. Pe Nikita îl știa mai demult. Știa că este un om complet supus interesului de moment. Dacă ar fi surprins-o pe nevastă-sa înșelându-l, s-ar fi gândit, probabil, ce profit poate să scoată din asta. Nu îi era frică de el. Era convins că într-o înfruntare directă, grăsuțul Nikita nu va reuși să învingă forța lui fizică, puterea lui de exemplar de top al masculinității. Nu vedea altă soluție decât să aștepte un moment prielnic și să atace, să vadă dacă voluptatea feciorelnică îi poate rezista. Nu avea nimic de pierdut, ci totul de câștigat. Avea o încredere atât de mare în el, încât era convins că are șanse chiar și acum, în cel mai important moment, poate, din viața ei de femeie, în ziua nunții. Tocmai aici era plăcerea supremă. Să o înfrângă sexual chiar în ziua nunții cu altul. Ce triumf mai mare putea să-și dorească? Aceasta era o luptă pe care o considera demnă de el, unul dintre cei mai performanți masculi care puteau să existe.
– Vă rog să mergeți în sala de mese, le spuse Nikita la microfonul pe care până atunci îl
folosise preotul. Acolo veți găsi locurile marcate cu câte o carte de vizită cu numele fiecăruia pe ea. Vă rog să vă așezați fiecare în dreptul numelui. Urmează o oră de pauză, de relaxare, pentru toți, până la începutul petrecerii. La bar veți găsi băuturi și răcoritoare la discreție. Puteți să folosiți acest interval de timp pentru a vă rearanja ținuta, pentru a vă deconecta după slujba care pentru unii a fost prea lungă, pentru a vă cunoaște vecinii de masă, dacă nu vă cunoașteți deja, și în compania cărora veți petrece, sper, o seară și o noapte de pomină, pentru că personalul ne stă la dispoziție până în momentul în care ultimul invitat va pleca. Vă mulțumesc tuturor pentru că sunteți aici, în acest moment important al vieții noastre, a mea și a Afroditei și vă doresc petrecere frumoasă.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească