Trecuse aproape o lună de la nuntă. În cele două săptămâni de lună de miere, petrecute la hotelul Metropol din Monte Carlo, Afrodita se distrase, dar se și plictisise. La început a fost impresionată de luxul hotelului și de serviciile extraordinar de bine puse la punct, dar în câteva zile s-a obișnuit cu toate. Parcă se născuse în opulența drapată în mătăsuri și mahon, cu detalii aurite, a lumii occidentale de cinci stele. În schimb, trebuia să stea tot timpul cu Nikita și asta o plictisea. Nikita îi vorbea numai despre afaceri și îi împuia capul cu lucruri pe care nu le înțelegea sau purta conversații interminabile la telefon. Nu avea cu cine să schimbe o vorbă. În plus, seara, ce folos dacă mâncau mâncăruri dintre cele mai scumpe în restaurante simandicoase, cu orchestre renumite, dacă Niki nu dansa. Și acolo îi vorbea tot despre afaceri. Noroc că Niki avea bani și, de când n-o mai însoțea la cumpărături și îi dăduse pe mână un card, Afrodita putea, din când în când, să evadeze prin magazinele luxoase din uimitorul oraș. La început se speriase văzând prețurile. Dar, pentru că Niki nu protesta nicodată, ba chiar o îndeamna la cumpărături, își permise o geantă încăpătoare, un fel de sacoșă marca Louis Vuitton, care o costase mai mult de 1.000 de euro. Nikita se uita cu dispreț la tot jaful ăsta snob, întrebându-se cum poate o simplă geantă să facă atâția bani, dar o considera pe nevastă-sa ca făcând parte din propria lui imagine, de prosper om de afaceri, așa că banii aruncați pe astfel de prostii, îi considera cheltuieli de reprezentare. Știa cât se poate de bine ce mult contează imaginea în afaceri. În primele zile, când încă Nikita mergea cu ea la cumpărături, Afrodita probă niște sandale care-i plăceau cât de cât, deși erau un model ca de pe vremea bunicii. Se amuză teribil când văzu denumirea firmei: Prada. Îl întrebă ghidușă pe Niki, „dacă „prada” e aici, unde-i hoțul?” Află însă, cu uimire, că Prada e una dintre cele mai renumite firme din lume. Nu auzise de ea până atunci. Până să se mărite nu avea nici o importanță de la ce firmă chinezească era încălțămintea. Niki o întrebă dacă îi plac sandalele pe care le probase, dar Afrodita, nehotărâtă, șovăia. Erau comode, într-adevăr. Plictisit, Niki nu mai stătu la discuții și scoase imediat cardul: costau 600 de euro. Și, tot așa, luă cunoștință, rând pe rând, cu cele mai importante firme de la care își putea achiziționa toate accesoriile necesare unei femei bogate: Chanel, Prada, Armani, Louis Vuitton, Hermes. Până să treacă cele două săptămâni, se obișnui și cu acest stil de a-și face cumpărăturile. Deja nici nu se mai uita la prețuri. Se uita numai la firmă. Așa că, atunci când reveni în București, Afrodita era în mod vizibil schimbată. Era îmbrăcată și purta bijuterii de la cele mai renumite firme din lume, în plus avea conștiința femeii bogate, care e sigură că toate i se cuvin și orice capriciu, oricât de costisitor, trebuie satisfăcut imediat. Noul ei „look” o făcea să se simtă atât de bine, încât îi diminua chiar și frustrările sexuale. Nu-l uitase pe Rado. Câteodată visa noaptea că face sex cu el. Rado era pentru ea Făt-Frumos, cel care avea toate calitățile romantice care-i lipseau lui Niki, cel la care se gândea atunci când se simțea prea singură sau când Niki o trata ca pe un obiect.
Într-o zi, la vreo două săptămâni de la revenirea în București, se afla la Louis Cafe, cafeneaua pe care o prefera pentru că era aproape de locuința lor din Floreasca. Își lua, de multe ori, acolo un mic dejun de ora 12.00 bazat pe brânzeturi fine și avocado. Îi plăcea, aici, cafeaua Cappuccino cu multă frișcă și posibilitatea de a bea un cocktail din lichior, singurul pe care îl considera acceptabil. Prețul unui astfel de mic dejun era cât leafa pe o săptămână a unui profesor stagiar de fizică sau de matematică, dar Nikita o învățase să nu se uite la bani. Tocmai își savura cafeaua într-un fotoliu confortabil și privea pe fereastă încercând să-și născocească o țintă pentru ziua aceea, când auzi o voce gravă de bărbat cu inflexiuni tandre și catifelate întrebând-o politicos:
– Nu vă supărați e liber?
Afrodita simți instinctiv că bărbatul vrea s-o agațe, din moment ce o abordează în
cafeneaua aproape goală, practic lipsită de clienți la acea oră prea matinală pentru obișnuiții localului. Se întoarse brusc cu o mișcare violentă, gata să-i dea o replică usturătoare când dădu de fața oacheșă, bărbătească, a lui Rado.
– Vai de mine, ce întâmplare! Bună, Rado! Te rog, ia loc. Ce e cu tine aici la această
oră?
– Am venit să beau o cafea după o noapte agitată și când colo, dau peste tine. Sunt foarte
bucuros să te văd. Arăți spectaculos! Văd că îți priește mariajul.
– Da. Mă simt foarte bine.
– Te-ai și bronzat foarte frumos. Unde ați fost în luna de miere?
– La Monte Carlo.
– Serios? O destinație extrem de elegantă.
– Da. A fost foarte frumos. Din păcate nu a durat decât două săptămâni pentru că Niki a
trebuit să se întoarcă la afacerile lui. Și așa era tot timpul cu telefonul la ureche, vorbind în țară și aranjând una și alta.
– Și, v-ați distrat?
– Da, sigur. Monte Carlo, e Monte Carlo. Dar tu, ce mai faci?
– Bine. Uite, am avut o întâlnire cu niște prieteni și acum după ce îmi beau cafeaua
trebuie să dau puțin pe la „serviciu” să mă vadă șefa, adică nevastă-mea. Trebuie să văd dacă are nevoie de „serviciile” mele de consilier. De obicei nu are nevoie, dar e un fel o datorie a mea, de „serviciu”. Trebuie să-mi câștig banii, cum s-ar spune. Și, apoi, ar trebui să mă duc și să prind câteva ore de somn până pe la șase, când am din nou programată o întâlnire cu prietenii la Bamboo. Tu ce faci după ce îți bei cafeaua?
– Mă gândeam să mă duc și să dau o raită prin magazine. Shoppingul mă destinde
întotdeauna.
– Crezi că aș putea să te însoțesc?
– Păi, ziceai că trebuie să te vadă șefa.
– A, m-a văzut și ieri. Nu trebuie să mă vadă chiar în fiecare zi. Și, pe urmă, aș vrea să-ți
arăt un apartament pe care l-am cumpărat de curând chiar aici, în zona Floreasca. E o investiție a mea, personală. Vreau să-mi spui ce părere ai, am mare încredere în gusturile tale.
– O, să știi că am un instinct imobiliar infailibil, se bucură Afrodita că are ce face în
orele următoare. Imediat îmi dau seama dacă e un imobil care merită investiția.
Afrodita nu era cu mașina pentru că locuia în apropriere, într-o vilă de pe strada Frederic Chopin. Așa că se sui în mașina lui Rado. Era emoționată. Bănuia unde poate duce această escapadă.
Casa era la 5 minute de mers cu mașina, înspre Calea Floreasca. Un cartier de case liniștit în care apăruseră deja și câteva blocuri de trei, patru etaje, construite de dezvoltatorii imobiliari în entuziasmul lor post-revoluționar. Casa secretă a lui Rado era însă extrem de discretă. Fără etaj, în fundul curții, mascată de o boltă de viță de vie bătrână, cățărată pe o construcție metalică, care adăuga la înălțimea gardului din cărămidă. Casa aproape că nici nu se vedea din stradă. Rado acționă telecomanda și poarta garajului se deschise automat. Din garaj se intra direct în casă, așa că nimeni nu putea să vadă precis persoanele care vin sau pleacă din locuința de pe strada Postelnicul Stroe. Era un cuib ideal în care Rado își aducea femeile. Afrodita era tăcută și emoționată cum nu fusese poate nici la prima ei întâlnire.
Interiorul locuinței era, în mod surprinzător, de un foarte bun gust. Avea un iz boieresc, cu mobila stil din lemn de nuc, cu covoarele persane de mare valoare care înăbușeau pașii, cu podelele lăcuite din stejar masiv și patul imens din dormitor, cu baldachin pe coloane de lemn sculptat, căruia Rado îi zicea „futodrom”.
Rado o luă în brațe de cum ajunse în mijlocul livingului și o sărută îndelung. Afrodita se lipise de el cu patimă, ca și când așteptase demult acest moment. Trupul puternic al bărbatului lipindu-se de al ei o făcu să simtă cum i se înmoaie picioarele. Rado o prinse cu tandrețea lui de om puternic, o ridică în brațe și o duse în dormitor unde o așeză cu grijă în patul primitor. Începu apoi s-o dezbrace fără grabă, de parcă ar fi vrut să-i cerceteze fiecare obiect de îmbrăcăminte în amănunt. Afrodita se lăsă pradă pasiunii, savurând lacomă fiecare secundă de plăcere. În momentul în care Rado se dezbrăcă și el, Afrodita simți că trăia cele mai voluptuoase clipe din viața ei. Nu mai întâlnise un bărbat ca Rado în căutările ei sentimentale. Afrodita, care nu avea nevoie de stimuli prea puternici pentru ca simțurile să-i explodeze, ajunse repede la paroxism. În plus, îl dorea pe Rado de la nuntă. Momentul de plăcere maximă se prelungea însă așa cum nu i se mai întâmplase niciodată. Mergea din extaz în extaz, iar Rado era foarte priceput în a o stimula dincolo de tot ceea ce mai simțise până atunci. Astfel încât extazul, prea lung, deveni de la un moment dat dureros, insuportabil. Rado în schimb voia mai mult. Dar se hotărî să aibe răbdare. Petrecură toată ziua în pat adăpându-se însetați unul din altul până la venirea serii.
Afrodita sări ca arsă când văzu că se făcuse deja ora la care Nikita se întorcea de obicei de la serviciu. Se îmbrăcă în grabă.
– Sper să ne vedem din nou cât de curând, îi spuse ea sărutându-l pe Rado.
– Te conduc până la poartă, îi spuse Rado, care în timpul partidei de sex, de-a lungul
întregii zile băuse o sticlă întreagă de Jack Daniels și acum se ferea să mai iasă cu mașina pentru a o conduce pe Afrodita până acasă. Dar asta nu era o problemă pentru că Afrodita locuia la circa un sfert de oră de mers pe jos.
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Eugen Ciocan