Ajunseră la hotel cu o gondolă. Nikita spusese că nu vrea să ia o șalupă pentru că nu avea chef de zgomot de motor în acest moment. Drumul durase destul de mult, așa că văzuseră pe îndelete și cu o mare încântare o parte fabuloasă a Veneției. Omul de afaceri încerca să se transplanteze din lumea lui, lipsită de culoare dar plină de stres, de constrângeri și de confruntări surde, într-o lume colorată, destinsă, liberă, în care buna dispoziție, amabilitatea și iubirea dominau totul, dominau comportamentul oamenilor, atmosfera și cerul albastru și poleiau fiecare cornișă, dantelă de piatră sau statuetă, cu care erau pline palatele Veneției. Își închipuia că este un îndrăgostit care se află, alături de iubita lui, în capitala iubirii. Hotelul, aflat pe unul din nenumăratele canale secundare numite râuri, părea palatul medieval al unui rafinat magnat al locului. Apartamentul era mobilat cu mobilă veche în stil baroc. Peste tot candelabre și lumânări. Atmosfera era de poveste de secol XVIII. Parcă te așteptai să vezi intrând pe ușă femei drapate în rochii lungi din mătase, înfoiate pe schelete de sârmă și bărbați cu peruci leonine, haine largi cu mâneci imense din mătase și catifea și cămăși cu gulere și mâneci bogate din dantelă. Silueta micburgheză a lui Nikita, în costumul său gri-închis, de birou, cu cămașă albă și cravată albastră, era țipătoare în decorul romantic și aristocratic al apartamentului. Silueta Kirei în deux-piece cu pantaloni evazați negri și sacou alb cu modele geometrice negre, cu cămașa de mătase albă cu volane, se potrivea mai bine în decor. Cu toate astea Kira simțea că are nevoie de haine noi.
– Dragul meu, îi spuse lui Nikita pe un ton care îl îndreptățea să creadă că eforturile lui
sunt apreciate și nu vor fi în zadar, sunt fericită că sunt, în sfârșit, aici, la Veneția, visul adolescenței mele. Totuși am nevoie de câteva lucruri, articole de îmbrăcăminte ca să fie totul perfect. Nu voi putea, diseară când vom merge la restaurant, să fiu îmbrăcată tot cu hainele de peste zi.
– Bineînțeles. Nici nu încape vorbă. Dar vreau să știi că ești invitata mea și nu accept un
refuz. Eu te-am adus aici și te-am pus în situația asta, așa că totul îmi revine mie.
– Nikita, hai să nu forțăm lucrurile. Eu am vrut să vin aici și înțeleg să-mi asum
consecințele acestei decizii. Nu mă face să mă simt prost chiar acum la începutul relației noastre. Știi că nu e o problemă de bani. Nu m-aș simți bine să plătești tu.
Nikita fu nevoit să cedeze. Kira avea scrupulele ei, felul ei de a fi. Era o femeie independentă, mai degrabă obișnuită și facă ea cadouri bărbaților.
În două ore Nikita se alese cu două costume, unul fantezi cu pantaloni vișinii și sacou alb, și altul ușor, pentru vreme călduroasă, cu un sacou foarte subțire, din mătase naturală albastră cu accente de alb pe la revere și buzunare și pantaloni negri foarte subțiri, de asemenea, aproape transparenți. Își cumpără și o pălărie albă cu boruri mari.
Kira își cumpără o rochie de seară turcoaz, deasupra genunchiului, cu o eșarfă albă cu fundă mare care-i marca mijlocul subțire, o ținută de stradă cu bluză și pantaloni și alte articole mai mărunte, printre care și un costum de baie. Fiecare își mai cumpărase și câte o valiză în care să-și poată pune hainele la întoarcere.
Toate gesturile lor, atingerile, zâmbetele, bunăvoința pe care și-o arătau, strălucirea de pe fețele lor, trădau o pereche de îndrăgostiți. Iar personalul magazinelor îi trata ca atare. Așa că, odată reîntorși la hotel, inevitabilul se întâmplă. Kira își dăduse seama că, poate ar trebui să fie ea prima care să acționeze, dar nu avu timp pentru că, imediat ce închise ușa după el, Nikita aruncă pachetele cu cumpărături cât colo și o îmbrățișă pe la spate. Kira se lipi de el pe dată. Se dezbrăcară în drum spre pat. Nikita părea că se transformase într-un îndrăgostit venețian cu temperament meridional. Kira se abandonă așa cum de puține ori o făcuse cu Rado. Se lăsă iubită cu voluptate fără să-l mai supună pe Nikita la luptele grele de care avea parte bărbatul său. Era primul lor contact și se gândise să nu facă pe nebuna, deocamdată. Îl voia pe Nikita supus în poala ei. Nikita se întrecu pe sine. Demonstra o poftă, o sete pe care nu le puteai bănui de la prima vedere. Se abandonase compet plăcerii și îi era recunoscător Kirei pentru că devenise amanta lui. Era conștient că femeia îl depășea cu mult în cultură, civilizație și rafinament.
Kira se gândise o clipă că ar putea să-și petreacă toată seara și noaptea în pat ca să-i facă pe plac lui Nikita, chiar dacă episoade de amor ar fi putut să trăiască și la București, dar Nikita fu foarte spontan atunci când momentul romantic se răci.
– Te invit la un restaurant superb, cu adevărat venețian.
– Mă las în voia ta, îi răspunse Kira alintându-se ca o fetiță.
Afară era cald. Sacoul albastru din mătase naturală cu clapete albe la buzunare al lui Nikita se potrivea de minune cu rochia turcoaz a Kirei al cărei mijloc subțire era strâns cu o eșarfă lată, albă, cu fundă. Pentru a se apăra de eventuala răcoare a canaletelor, Kira își luase și jacheta albă cu motive geometrice negre care se asorta cu pantalonii negri ai lui Nikita. Ea avea o pălărie albă cu o fundă turcoaz, iar el o pălărie tot albă cu boruri mari și moi și bandă neagră. Restaurantul se afla în apropiere de hotel, la circa 10 minute. O plimbare cu adevărat plăcută pe străzile bătrânului și surprinzătorului oraș, în care farmecul se îmbină cu o fantezie veselă și încântătoare. La restaurant au fost întâmpinați cu entuziasm de chelnerii italieni. Au comandat, obligatoriu, de-ale mării.
Masa mică de două persoane era așezată chiar pe marginea unui canal, în apropiere de o punte atât de tipic venețiană. Trubaduri italieni cântau canțonete pentru ca spectacolul să fie complet. Era o atmosferă în care, dacă nu erai îndrăgostit, era musai să te îndrăgostești. Kira și Nikita se țineau de mână și se priveau ochi în ochi. Se simțeau bine. Nikita începuse să se gândească dacă nu cumva ar fi nimerit ca relația lor să evolueze către ceva serios. Încercarea lui cu Afrodita părea sortită eșecului. Să-ți pui paznic la nevasta rea de muscă i se părea, acum, o situație atât de ciudată și de lipsită de viitor.. Poate că ar trebui să divorțeze și să se însoare cu Kira. Totuși, avea în față o femeie frumoasă, inteligentă, dinamică, dar care nu părea că are de gând să facă vreodată un copil. Or, el avea nevoie de un moștenitor.
– Dacă mi-ar fi spus cineva de dimineață că azi o să mă îndrăgostesc și că o să devin
iubita ta, nu aș fi crezut, îi spuse Kira strângându-i mâna.
– Și eu la fel, răspunse Nikita. Dar trebuie să-ți mărturisesc că întotdeauna mi-ai plăcut
și doresc demult, dinainte de a mă căsători cu Afrodita, să fim împreună.
– Ah, Afrodita, oftă Kira, neplăcut surprinsă de faptul că Nikita a adus vorba despre
nevastă-sa.
– Nu e nici o problemă cu Afrodita, îi răspunse Nikita. Am prins-o înșelându-mă.
– Serios? Așa devreme? Ce prostie!
– Da. Dar, cum îl cheamă pe soțul tău…, Rado, cum te mai înțelegi cu el?
– Ne-am separat de ceva vreme. Am înaintat deja divorțul, am depus actele la starea
civilă pentru un divorț de comun acord. Merge repede. Dar sunt cu adevărat surprinsă de Afrodita. La nuntă părea fericită că se mărită cu tine.
– Da. Uite că n-a ținut-o mult.
– Știu că la nuntă Rado, bărbatu-meu, se dădea la ea. Nu cumva…
– Ba da. Cu el m-a înșelat!
– Fantastic. Și, acum, noi suntem împreună. Unii ar putea spune că am vrut să ne
răzbunăm pe soții noștri.
– Nu are nici o importanță ce ar spune unii. Nu știu de ce s-a întâmplat așa. Numai
Dumnezeu știe. Nu am premeditat nimic. Adevărul este că îmi place de tine de multă vreme și cred că mă potrivesc cu tine mult mai bine decât mă potrivesc cu Afrodita. Dar nici nu am îndrăznit să te abordez. M-a împiedicat un soi de timiditate care nu mă caracterizează deloc, te rog să mă crezi. Pe urmă te-ai măritat cu Rado, iar eu am fost foarte ocupat cu afacerile.. știi cum e. Afacerile te obligă să renunți la tine însuți. De aceea, cel puțin pentru mine, timpul pe care îl petrecem amândoi aici este extrem de prețios. Nici nu pot să descriu în cuvinte, zise Nikita și îi strânse din nou mâna cu pasiune.
– Și pentru mine e foarte prețios. Aș vrea să nu stăm aici doar două zile.
– Într-adevăr!
De la masă, cei doi plecară să se plimbe prin Piața San Marco. Mergeau înlănțuiți ca doi îndrăgostiți. Se așezară la măsuța uneia dintre terasele de acolo și se uitau la mulțimea vizitatorilor din piață. Îndrăgostiții se distingeau de la distanță după gesturi și haloul de intimitate din jurul lor.
– Și, ce vom face când vom ajunge la București? întrebă Kira.
– Nu știu, îi răspunse Nikita pe fața căruia se citea o mare încântare. Veneția îl
transformase. Parcă nu mai aducea a contabil ci, mai degrabă, cu pălăria lui albă cu boruri mari și moi, a bogătaș romantic și sensibil.
– Nu știu și nici nu vreau să mă gândesc acum. Acum să trăim clipa. Uite ce frumos e!
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Eugen Ciocan