O umbră întunecată punctată de sclipiri strălucitoare, ca o mantie neagră presărată cu paiete ieftine, dar lucioase, trecu parcă peste lumea „bună” adunată în restaurant, peste zgomotul de glasuri și râsetele de petrecere. Andrei o simți mai mult decât o văzu. Era umbra Marelui Nimic care străbătea prin veselia generală.
Cum, dacă ești credincios, nu e bine să te bucuri de botezul copilului tău? întrebă
Nikita scandalizat.
– Ba da, cum nu?! Numai că bucuria trebuie să fie sinceră și pornită din dragoste, nu
falsă și pornită din obligație. Bucuria este un sentiment care nu poate fi exprimat în bani.
– Și eu sunt credincios în felul meu, spuse Edi, și cred că obiceiurile vechi trebuie
respectate. Există acest obicei vechi, din moși strămoși, ca la botez să vină lumea și să-i aducă daruri noului născut, celui botezat, despre care l-am auzit pe părintele spunând că s-a născut a doua oară din apă și din Duh Sfânt.
– Multe dintre obiceiuri sunt golite de sens și nu mai pot fi perpetuate decât într-o
formă falsă. Exista acest obicei al darurilor în comunitatea țărănească a satului, în care, mai mult sau mai puțin, toți erau rude. Satul era un fel de comunitate mare, familială. Acolo rudele veneau să-i aducă noului născut daruri simbolice, încărcate de semnificație, care exprimau mai mult sau mai puțin o urare pentru viața de adult a noului născut. În comunitate apărea un nou membru, cunoscut și recunoscut de către toți membrii comunității, la fel cum cunoscuți erau și părinții acestuia și bunicii și străbunicii. Acum, aici, aproape nimeni nu se cunoaște cu nimeni, nu există nici o comuniune între cei veniți la petrecere și fiecare știe că are DATORIA să dea „ceva”. În tradiție nu era vorba despre o datorie, ci despre o dragoste, un sentiment de simpatie, de solidaritate, de comuniune cu noul născut. Aici, cu cât darul e mai mare, cu atât cel care a dăruit e mai apreciat. Nu este apreciat pentru sentimentele sale față de copil, ci pentru faptul că este destul de bogat pentru a-și permite un cadou mare, e apreciat pentru generozitatea lui de magnat. E o fudulie, o chestiune de orgoliu, de mândrie deșartă. Copilul nu mai este în centrul atenției celor care îl primesc în sânul comunității. În centrul atenției este competiția dintre daruri, în care cadoul cel mai scump câștigă. E o competiție care desparte oamenii, în loc să-i unească, o atmosferă copleșită de invidie, fudulie deșartă, orgolii și frustrări. Nu era nevoie ca Gabriel să fie înconjurat de toate astea.
– Trebuie să ne gândim la Gabriel și la ceilalți copii, la frații și sora lui. Cei care sunt
aici de față îi vor strânge o zestre de care va beneficia toată familia. Ce e rău în asta?
– Nu știu cum să-ți explic, reveni Andrei care începuse să plictisească pe toată lumea de
la masă. Banii nu sunt importanți. Nu au nici pe departe importanța pe care le-o dai tu. Dumnezeu și Maica Domnului au grijă de noi toți și ne dau tot ce avem nevoie. „Uitați-vă la păsările cerului”, spune Iisus. „Ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare; și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” Pentru a te desăvârși sufletește, pentru a te mântui, nu trebuie să te îngrijești de bani, de cele ale trupului, ci dimpotrivă, de cele ale sufletului. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă”, mai spune Iisus.
– Asta înseamnă să trăim la voia întâmplării, interveni Nikita agasat de discursul
bisericesc al lui Andrei. Și numai ce se terminase slujba. Adică, să umblăm rupți și flenduroși, să ne bucurăm când ne dă Dumnezeu câte o conservă plină pe jumătate, adunată de prin gunoaie, să nu ne mai spălăm, că are Dumnezeu grijă, să facem copii la întâmplare, câți o da El și, în general, să nu facem altceva în viață decât să stăm cu ochii holbați la cer până când ne-o strânge Doamne, Doamne, de pe drumuri și ne-o îngropa primăria pe cheltuiala ei în cimitirul săracilor.
– Exagerezi! Dar, în esență, dacă ar fi adevărat?! Dacă, după o ordine superioară, ceea
ce faci tu ca om de afaceri, nu-ți este de nici un folos? Nu ai temerea asta? Dacă pentru Dumnezeu contează mai mult copiii pe care îi faci și îi crești, înconjurându-i cu dragostea ta, decât contractele pe care le închei, oricât ar fi ele de importante și de mari?
– Dacă! În viața mea nu merge cu dacă. Eu știu cât de importante sunt afacerile pe care
le fac. Știu că prin ele configurez lumea în care trăim. Și o schimb în bine. Știu că prin munca mea le dau de lucru multor oameni care au familii de întreținut. Cunosc importanța banului în lumea noastră modernă, în care totul se plătește, de la naștere până la moarte. Totul e cuantificat în bani. Fiecare ceapă pe care o mănânci. Fiecare cârpă pe care o îmbraci, fiecare strop de lumină de care ai nevoie să-ți faci lecțiile, fiecare pagină de carte pe care o citești, fiecare Biblie, fiecare slujbă din Biserică. Totul se plătește în bani. Așa că eu știu că, pentru ca lucrurile să meargă, oamenii să trăiască, să facă copii, să-i educe, să se ducă la biserică dacă vor, sau la meci, eu trebuie să fac bani. Pentru ei. Fără mine nimic nu ar mai merge. Totul ar îngheța, ar încremeni, ar muri.
– Dacă nu ar vrea Dumnezeu, nu ai face nimic. Tot ceea ce faci este pentru că
Dumnezeu ți-a dat viață, ți-a dat inteligență, ți-a dat energie și te-a asistat ori de câte ori ai avut nevoie și, conștient sau inconștient, i-ai cerut ajutorul. Fără Dumnezeu nimic nu putem face.
– Nu am cerut ajutorul nimănui. Toată viața mea m-am descurcat singur. Am
muncit. Am avut idei și curajul de a le pune în aplicare. Dumnezeu nu m-a ajutat și nu i-am cerut ajutorul. Nu știu unde este Dumnezeu. Eu sunt cel care face lumea să se învârtă și banii mei pe care eu îi pun la treabă.
– Undeva în sinea ta știi foarte bine că de câte ori ai fost la ananghie, dacă nu ai făcut o
rugăciune explicită, dacă nu ai spus măcar un „Doamne ajută!”, sufletul tău s-a rugat să scapi, să ieși din situația grea în care te-ai aflat. E modul în care comunică cu Dumnezeu cei care susțin la nivel rațional că nu sunt credincioși.
– Știi tu ce e în sufletul meu!, zise Nikita ironic. Privi cu uimire, în spatele lui Andrei, la
Judecătorul pe care îl întâlnise și la nunta lui cu Afrodita. Nu apucase atunci să vorbească cu el. Avusese o groază de întrebări să-i pună. Acum trecea prin spatele meselor, printr-o zonă mai umbroasă, de parcă ar fi vrut să se ascundă de oameni. Avea oroare, probabil – se gândi Nikita – să fie asaltat de tot felul de indivizi cu problemele lor, dintre cele mai diverse, de care se loveau în căutarea dreptății personale. Oare cine îl invitase la botez?
– Nu îl văd pe Dumnezeu, continuă el să i se adreseze lui Andrei. Unde e când ai nevoie
de el? Oamenii se duc și se căsătoresc la Biserică, de exemplu. De ce după aceea Dumnezeu nu-i ajută să trăiască împreună? De ce se despart dacă există taina cununiei?
– Ba îi ajută clipă de clipă, răspunse Andrei. Clipă de clipă! Numai că cei doi căsătoriți
trebuie să și accepte acest ajutor. Dumnezeu ne-a făcut liberi. Putem să decidem în ceea ce ne privește. Eu pot să decid să-mi părăsesc familia pentru a mă distra, pentru a iubi și alte femei. Pot să decid că nu-mi ajunge iubirea soției, pot să cer mai multă fericire, sau o altfel de fericire. Nu mă oprește nimeni. Soția mea ar putea să-și lase copiii, să fugă de munca ei zilnică, dedicată familiei, și să se ducă să-și caute un bărbat bogat, care să-i dea rochii, parfumuri și distracție. De ce nu facem asta? Pentru că ne iubim. Și mai ales pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Căsătoria nu are succes dacă nu este un „ménage à trois”: bărbatul, femeia și Dumnezeu. Acest triunghi face căsnicia indestructibilă. Dacă unul dintre cei trei lipsește, căsnicia se destramă.
– Eu m-am căsătorit la Biserică, interveni Kira. Îmi iubeam bărbatul. Și el mă iubea. Ne-
am dus la Biserică și ne-am căsătorit în fața lui Dumnezeu, nu? Era deci format acel triunghi de care vorbeai. Și, atunci, de ce n-a mers? De ce ne-am despărțit?
– Secretul este iubirea. Dragostea este forța care unește cele trei puncte ale triunghiului.
Ne iubim între noi și Îl iubim pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne iubește pe noi. L-a dat pe Fiul său pentru a ne răscumpăra din stăpânirea păcatului. Ne iubește! Dar sentimentul trebuie să fie reciproc. Dacă tu nu-L iubești pe Dumnezeu, atunci îl excluzi din triunghiul în care vrea să intre. Dacă tu nu Îl vrei, atunci el îți respectă alegerea. Dumnezeu a vrut să fiți o familie, să aveți copii, să vă iubiți veșnic, dar dacă voi ați vrut altceva, el v-a respectat alegerea. Dumnezeu nu-l mântuiește pe om cu forța.
– Un lucru vreau să te întreb, mai spuse Kira, privind uimită cât de pregnantă și de
impunătoare era prezența acelui Judecător, deși trecea prin spatele meselor într-o zonă mai puțin luminată și pe deasupra mai era îmbrăcat și în negru. La nunta Afroditei îi adunase pe toți în jurul lui. Păruse la un moment dat un fel de vedetă a serii. Apoi dispăruse ca și când n-ar fi fost. Și acum, iată-l. Kira era curioasă să afle cine e personajul. Știa doar că e un fel de judecător, dar nu știa la ce curte, la ce tribunal.
– Da, vreau să te întreb ce părere ai despre copii, i se adresă ea în continuare lui Andrei
în timp ce îl urmărea cu privirea pe Judecător. Cât de importanți sunt ei pentru o familie? Uite, voi aveți deja patru. Este adevărat că o căsnicie poate fi salvată dacă există și copii? Adică salvată în sensul că cei doi soți ajung cumva să nu se mai despartă chiar dacă nu se mai iubesc?
Din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Eugen Ciocan