In Europa supravietuieste inca, desi atrofiata si cazuta in anonimat, Uniunea Europei Occidentale, o alianta militara mai veche chiar si decat NATO.
Uniunea Europei Occidentale (UEO) isi are originile in Tratatul asupra colaborarii economice, sociale si culturale si privind autoapararea colectiva, semnat la 17 martie 1948, la Bruxelles, de catre Marea Britanie, Franta si statele care formau Benelux. Tratatul punea bazele unei aliante militare europene, ca raspuns la conduita tot mai agresiva a Uniunii Sovietice in arena internationala.
Cheia de bolta a acestui tratat este Articolul 4, potrivit caruia “statele semnatare se obliga sa acorde tot ajutorul militar si toata asistenta care le stau in putere oricarui stat membru care ar face obiectul unui atac armat in Europa”.
Acest demers era un semnal adresat Washingtonului ca tarile Batranului Continent sunt dispuse sa faca ceva pentru propria lor aparare. Astfel, americanii puteau fi convinsi mai usor sa se implice in aranjamente de securitate in Europa. In chiar ziua semnarii tratatului, presedintele Truman afirma, in Congresul American, ca “hotararea statelor libere ale Europei de a se apara va intalni hotararea noastra de a le ajuta”. Un an mai tarziu, lua nastere Alianta Nord-Atlantica.
In mod paradoxal, desi Tratatul de la Bruxelles a fost precursorul celui de la Washington, alianta europeana a stat aproape intreaga sa existenta in umbra NATO.
De altfel, dupa 1949, ea a cazut in letargie. A fost nevoie de esecul proiectului Comunitatii Europene pentru Aparare, prin care se incerca crearea unei armate europene, compuse din unitati furnizate de catre statele membre ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, in 1954, pentru ca politicienii sa isi aduca aminte de ea.
Organizatia Tratatului de la Bruxelles a fost scoasa de la naftalina prin Acordurile de la Paris din anul 1954, cand au aderat la tratat RFG si Italia, iar Alianta a fost rebotezata, devenind UEO. In plus, continutul modificat al Tratatului de la Bruxelles confirma transformarea sa intr-o anexa a NATO: “In aplicarea acestui Tratat, Inaltele Parti Contractante si oricare dintre Organismele instituite de Ele sub egida Tratatului vor lucra in stransa cooperare cu Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord. Recunoscand necesitatea de a nu se dubla staff-ul NATO, Consiliul si Agentia se vor baza pe autoritatile militare corespunzatoare ale NATO, pentru informare si consiliere in probleme militare”.
Lipsita de aptitudinea de a-si dezvolta structuri militare, UEO a reintrat in anonimat. In anii ”80, in contextul preocuparilor Comunitatii Europene de a se concentra asupra unei politici de aparare comune si manifestarii tendintei statelor europene de a crea pilonul european in cadrul NATO, UEO a cunoscut o revitalizare. La inceputul anilor ”90, Uniunea a fost consolidata prin admiterea unor membri noi si prin infiintarea unor noi structuri institutionale. Portugalia si Spania au fost admise in 1990, iar Grecia in 1995.
Pendularea UEO intre NATO si UE a devenit evidenta cu prilejul Summitului de la Maastricht, din toamna anului 1991, cand s-a decis apropierea accentuata a UEO de UE, cu care era, de altfel, adesea confundata. Potrivit Tratatului de la Maastricht, “Uniunea Europeana cere Uniunii Europei Occidentale, care este parte integranta a dezvoltarii Uniunii, sa elaboreze si sa duca la indeplinire deciziile si actiunile Uniunii, cu implicatii in domeniul apararii”. In consecinta, sediul Consiliului si cel al Secretariatului UEO au fost transferate de la Londra la Bruxelles.
Decada urmatoare a fost marcata de evolutii sinuoase, rezultate din incercarea de mentinere a unor legaturi transatlantice puternice, pe de o parte, si din afirmarea unei Europe a Apararii, pe de alta. “Rezultanta fortelor” a fost contradictorie: dupa o etapa de consolidare, UEO a fost din nou abandonata.
In consecinta, in noiembrie 2000, europenii s-au reunit la Marsilia pentru a-si lua adio de la Uniunea Europei Occidentale. Singura organizatie europeana competenta pana la acel moment in materie de aparare a cedat majoritatea prerogativelor sale Uniunii Europene.
Semn al dezinteresului care a inconjurat intotdeauna organizatia, foarte putini ministri de Externe si ai Apararii au facut deplasarea la Marsilia pentru aceasta reuniune ministeriala. La 13 noiembrie, s-a decis ca Uniunea sa inceteze majoritatea activitatilor cotidiene. Institutul de studii si de securitate al UEO, instalat la Paris, si centrul-satelit al sau de la Torrejon, Spania, au trecut sub autoritatea UE.
“Actul de deces” al organizatiei fusese semnat deja cu un an inainte, in sesiunea desfasurata la Bremen, in Germania. Cu acel prilej, ministrul belgian al Apararii, Jean-Pol Poncelet, a constatat cu tristete ca singura instanta europeana de aparare “s-a sinucis prin neimplicarea sa in criza din Kosovo”.
UEO nu a disparut, totusi, complet. O structura reziduala, cu un secretariat alcatuit din 29 de persoane, continua sa functioneze pentru a veghea la garantarea apararii reciproce, principiu inscris in Tratatul de la Bruxelles din 1948. Aceasta garantie nu a fost, intr-adevar, transferata UE.
In plus, dupa esecul adoptarii Constitutiei Europene, Adunarea Parlamentara a Aliantei, recomanda, in 2005, statelor membre UE sa ia in calcul o eventuala accedere in UEO.i