Secolul al XIX-lea a fost, fara indoiala, unul al modei, dar nu si al igienei. Dr. C. Doumas, citat de Adrian Silvan Ionescu intr-un spumos articol despre igiena corporala si vestimentara in secolul cel lung, scria la 1869 despre femei ca pentru ele “moda e totul, iar igiena nimic”. Exagera? Deloc, dupa ideile noastre despre igiena astazi. Iar daca ramanem pe malurile Dunarii, chestiunea nu se pune deloc.
Amintirile lui Radu Rosetti, ale lui in primul rand, cu totul remarcabile pentru bogatia de detalii, scrierile unor calatori ca Ulisse de Marsillac, Wilhelm de Kotzebue, ale doctorilor C. Caracas, G. Bercar, D. Gerota sau indrumarile almanahurilor si ziarelor epocii stau marturie. Sub ultimele domnii fanariote, igiena la curtile domnesti si boieresti se reducea la spalatul fetelor si al mainilor dimineata si la “rasul limbii”, uneori cu “o falioara, larga de mai putin de un deget si lunga cam de o schioapa, de argint sau de balena, cu manere mici de aceeasi materie”, cum descrie Rosetti instrumentul cu care se curata limba de impuritatile lasate de gudroanele de tutun. Oaspetii unui conac boieresc de la inceputul secolului al XIX-lea dormeau intr-o singura camera, pe divanuri de-a lungul peretilor, culcati unul langa altul. Dormeau acoperiti cu giubeaua proprie in loc de patura, asa cum erau imbracati de zi, doar islicul si-l lepadau si se descingeau la brau. Baile publice, turcesti sau romanesti, putine cate erau la inceputul veacului XIX, nu erau deloc igienice. Cei care veneau aici se imbaiau unul langa altul, dupa care se inveleau si se stergeau cu cearceafuri si prosoape trecute de la unul la altul. Oamenii simpli se balaceau in Bucuresti in Dambovita sau in lacurile din jur, “barbati si femei in costumul lui Adam si al Evei de dinaintea aparitiei frunzei de vita, zbenguindu-se fara nici cea mai mica grija si, cu certitudine, fara cel mai mic sentiment ca fac lucruri neauzite intr-o tara civilizata”, cum scrie Ulisse de Marsillac.
Sub fanarioti, boierii aveau o costumatie care numai potrivita nu era la variatiile de temperatura. Erau costume din tesaturi groase, grele, incommode, care, mai ales vara (boierii nu renuntau la blanuri nici pe arsita, pentru ca asa era moda si nu voiau sa fie mai prejos unii decat altii), produceau o transpiratie abundenta si tot felul de mirosuri “incantatoare”. Cu atat mai mult cu cat imbracamintea ramanea cam aceeasi si ziua, si noaptea, si cand se primeau vizite, si cand se faceau plimbari (cu trasura, bineinteles). La femei, multele jupoane, uneori si zece, corsetele stranse, chinuitoare, pantofii sau ghetele de asemenea foarte stranse sau cu chinuitoare calcaie – toate transformau deplasarile in adevarate calvaruri. In care durerile de tot felul se amestecau cu cele mai felurite mirosuri.
Imbracamintea se schimba cu schimbarea generatiilor si a naravurilor. O data cu inaintarea in veac, apar dansurile de societate, cadrilul, mazurca, valsul, trupul are nevoie de mai multa libertate de miscare, dar igiena tot cu greu isi face loc. Abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in codul toaletei civile din 1871 de pilda, incep sa se dea sfaturi de primenire si curatenie corporala si de evitarea uzului de esente tari pentru a ascunde diversele exhalatii. Intre aceste sfaturi, folosirea periutei de dinti, a scobitorilor din pene de gasca, mai bune decat cele din aur sau fildes sau lemn (evident ca astfel de scobitori nu se aruncau dupa o singura folosinta), toaleta ingrijita, fara pete si diferita de la un ceas al zilei la altul, evitarea excesului de fard, bai o data pe luna!
Cu alt prilej, am scris despre incercarile de a igieniza produsele alimentare. Modele curg repede peste romani, igiena evolueaza mult mai incet. Nici astazi n-au ajuns sa se miste in aceeasi cadenta.