În The Death of Sir Walter Ralegh (1975), text considerat adesea de critică mai mult un poem în proză decât un eseu propriu-zis, Paul Auster* se oprește asupra momentului în care Ralegh se întoarce în Anglia după misunea sa eșuată de a descoperi aurul ascuns al indienilor din coloniile spaniole ale Lumii Noi.
Miza călătoriei sale fusese, însă, mult mai mare, căci de succesul acestei întreprinderi depindea însăși viața sa, cruțată doar în scopul măririi semnificative a averii Coroanei Britanice. Textul acesta, la fel ca, de alfel, și eseul ulterior, The Invention of Solitude (1985), oferă o cheie esențială pentru interpretarea coerentă a operei scriitorului american, trasând cu claritate marile teme pe care nu numai proza acestuia, ci și volumele sale de poezie le vor aborda, fie că e vorba de deja celebra Trilogie a New York-ului (1986), de Mr. Vertigo (1994) sau de lirica din Disappearances (1988) ori Ground Work (1990): limitele limbajului în lumea contemporană, importanța coincidențelor în existența umană, căutarea – a tatălui sau a identității – și, mai ales, singurătatea. Solitudinea, dorită sau nu, devine, astfel, asemănătoare cu acea via negativă din teologia apofatică, de vreme ce, nu o dată, personajele cărții o percep drept mijlocul esențial (sau chiar singurul mijloc) “prin care putem să înțelegem exact ceea ce suntem. Sau ceea ce nu suntem.”
Eseul dedicat lui Walter Ralegh este, apoi, și un răspuns dat, peste ani, lui William Carlos Williams și textului acestuia intitulat Sir Walter Ralegh (1925), inclus în volumul In the American Grain, colecția de meditații asupra figurilor reprezentative din istoria Americii. Inițiativa lui Auster e ușor de înțeles dacă avem în vedere faptul că influența cea mai profundă asupra tuturor scrierilor sale este cea a experienței imagiste și a dezvoltărilor ulterioare ale acesteia – evident, mai ales permanenta tendință de explorare a problemei identității. Iar pentru ca această explorare să fie efectivă, e nevoie de o perioadă de retragere în solitudine, de aici atât de frecventa temă a singurătății în propria sa poezie, de la primele volume de versuri și până la cele mai recente: căci, oricât de paradoxală ar putea să pară afirmația, în conformitate cu concepția lui Auster, doar singurătatea permite înțelegerea importanței comunității, a legăturilor sociale și a adevăratului fundament al relațiilor interumane. Iar singurătatea are nenumărate forme, fiind implicată, de exemplu, chiar în numele pe care, într-o anumită epocă, îl poartă cineva. Și care își dezvăluie adevăratele semnificații numai și numai într-o anumită epocă, nicidecum înainte.
Pe de altă parte, poezia lui Paul Auster poate fi privită și ca o nouă tentativă de înțelegere a proiectului deconstructivist, atât de discutat în ultimele decenii în Statele Unite ale Americii. Căci, dacă varianta inițială a lui Derrida a fost prea frecvent interpretată ca implicând o negare necesară, mai degrabă decât o resituare adecvată a subiectului luat în calcul, Auster abordează acest aspect prin intermediul problemei identității, dar pornind de la imaginea un text mereu recontextualizat; el reușește, în acest mod, să nu intre sub incidența acelor critici care susțineau că gândirea poststructuralistă postmodernă ar combina tendințele divergente ale modernismului în cadrul unei noi lecturi – sau interpretări (fie ea și una partizană) – a lui Nietzsche.
Lirica lui Paul Auster evidențiază mereu impulsul de a reinstaura statutul mai vechi al subiectivității, excluzând detaliile prea clar legate de viața de zi cu zi, încercând, astfel, să afirme, iar și iarăși – într-un mod asemănător cu cel în care Auster însuși îl parafraza pe Georges Bataille – “doar marele adevăr al vieții și posibilitățile lui excesive.” De aici și așa-numitele “scenarii ale negației” prezente în opera sa, iar poemele din ciclul Disappearances sunt doar un exemplu în acest sens.
Doar adoptând aceste practici și strategii lirice, poetul va avea cu adevărat posibilitatea de a se apropia de un nou tip de epifanie ce dă semnificație operei într-un mod asemănător – deși perspectiva e diferită – cu cel ce poate fi identificat în lirica atât de austeră a lui Paul Celan (din anii de după război) sau, pe alocuri, chiar în dramaturgia lui Samuel Beckett.
*) Paul Auster, Collected Poems, Overlook Press, 2007
RODICA GRIGORE esteconferențiar universitar, Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, disciplina Literatura universală și comparată; licențiată (1999) și doctor în filologie din anul 2004. Volume publicate: Despre cărți și alți demoni (2002), Retorica măștilor în proza interbelică românească. Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G. Călinescu (2005), Lecturi în labirint (2007), Literatura universală și comparată. Puncte de reper în evoluția romanului universal (2008), Evoluția formlor romanești. Între modernism și postmodernism (2008). Traduceri: Octavio Paz, Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă (2003), Manuel Cortés Castañeda, Oglinda celuilalt. Antologie poetică (2006), Andrei Codrescu, Un bar din Brooklyn. Nuvele și povestiri (2006, Premiul Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor). Coordonează și realizează (în colaborare) antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, apărută, în ultimii ani, sub următoarele titluri: Semne (2005), Împreună (2006), Next (2007), Energii (2008), InOvații (2009), Întrebări (2010). A publicat numeroase articole și traduceri în presa literară românească, colaborând la revistele: “Cultura”, “Contemporanul”, “Adevărul literar și artistic”, “Euphorion”, “Saeculum”, “Scrisul Românesc”, “Viața Românească” etc. O scurtă antologie de poezie românească i-a fost publicată în Mexic (2005, 2009), Spania (2006) si Venezuela (2007). Colaborează frecvent la publicatii literare din Statele Unite ale Americii, Spania, Mexic, Peru si Venezuela.