Intr-o dimineata de aprilie a anului 1958, la etajul doi al Ministerului Afacerilor Interne din Piata Palatului, intr-un birou spatios dar cu aer inchis, datorat perdelelor grele de plus rosu niciodata trase la o parte si mirosului greu de la tigarile marca “Plugar”, intra un ofiter in jurul a 45 de ani, cu o fata rubiconda, tradand pofta de viata.
De asta data, o cuta de ingrijorare ii brazda fruntea, incinsa sub cascheta cu bordura albastra a uniformei de Securitate, pe care straluceau insemnele gradului de maior.
Cu spatele la noul-venit, un om cu o statura impozanta, numai in camasa, cu mainile suflecate, trebaluia ceva in spatele unui birou pe care zaceau in neoranduiala mai multe dosare si hartii. Era insusi seful cel mare, tovarasul Pintilie.
S-a intors incet catre noul-venit, asa, ca o felina, cu un zambet care ii slutea si mai tare fata brazdata de cute adanci, de om foarte batran, desi nu era cu mult mai in varsta decat cel dintai. “Vrei si tu?”, il imbie cu o miscare din ochi, catre un pahar de sticla ordinara, in care se agitau cateva degete de vodca. “Nu, ca pentru tine e dimineata, dar la mine e vesnic noapte”, adauga uriasul ciolanos din spatele biroului, dand frau liber unor galgaieli guturale care nu prea semanau a ras. Ii facu semn ofiterului, care impietrise, cumva stanjenit ca a stricat un moment de relaxare a sefului si l-a surprins “consumand” la birou – o grava abatere, pedepsita cu asprime de regulament. “De ce te-am chemat!”, i se adresa acesta cu accentul sau care schimba literele, rotunjundu-le ori ascutindu-le intr-un “Di cie ti-am chiemuat”. “Tie duci la Aiud”. Ofiterul ramase surprins de o mutare pe care nu o astepta: inapoi in Ardealul din care plecase de cativa ani intr-un Bucuresti prea galagios si agitat pentru gustul sau. Deja nu mai sesiza accentul rusesc puternic, atent din cale-afara la mesaj si grabit sa incuviinteze cu o miscare hotarata a capului fiece cuvintel. “La Aiud sunt banditi si trebuie batuti la cur… Sa intri in fiecare camera, sa bagi frica in ei. Trebuie bagat frica in ei, nu asa, cu bataie daca trebuie, noi trebuie sa facem la ei reeducarea!”, izbi seful cel mare cu pumnul in masa. Obosit de decizia luata, de parca el insusi intrase in celulele inchisorii spre a le veni de hac banditilor, isi ridica mana moale si isi apasa cutele fruntii. “Hai, du-ti si riezolva triaba…”.
Asa a decurs numirea maiorului Gheorghe Craciun in functia de comandant al Penitenciarului Aiud, cum el insusi si-o amintea intr-o alta imprejurare, multi ani mai tarziu. O numire care a dat roade si, fara indoiala, i-a produs multumire generalului Pintilie, comandantul Securitatii, ca si lui Gheorghiu-Dej, seful tuturor sefilor, direct interesat de ceea ce se intampla cu “banditii” inchisi in puscarii. Daca, in cei 4 ani si 10 luni cat s-au aflat sub comanda colonelului Stefan Koller, predecesorul lui Craciun, prizonierii tacuti ai celulelor Aiudului numarasera, rand pe rand, 27 de morti scosi dimineata pe paturi in curtea inchisorii, in cei 5 ani si 9 luni de sub comanda lui Craciun s-au inregistrat 138 de decese, adica de peste cinci ori mai multe. Cei morti, oameni care nu supravietuisera “reeducarii” dupa ordinul primit si aplicat – un purgatoriu obligatoriu pentru toti “banditii” – au fost inregistrati in scriptele inchisorii cu diagnostice care indica in mare masura existenta unor conditii greu de imaginat. Viata la Aiud a fost adesea coplesita de frig, mizerie si foame si s-a hotarat sa intre incet in moarte. Fapt sustinut de fostii detinuti politici care au mai apucat sa depuna marturie depre cele indurate. Ei vorbesc intotdeauna folosind cuvinte simple, iar descrierile lor seamana, imbraca locul comun al traiului zilnic din penitenciar, in care lipsa libertatii aproape ca nu mai era resimtita, in comparatie cu lipsa hranei, a caldurii, a tratamentului medical si a unor conditii de igiena care le terfeleau ultima bruma de demnitate umana. Iar in cazul celor morti, care nu mai pot vorbi, suferinta lor o cuprinde un formular tip, un “Act de moarte”. Cei mai multi au cazut rapusi de “boli de mizerie”. In acei ani, cand TBC-ul era o maladie usor tratabila, in Penitenciarul Aiud s-au inregistrat peste o treime dintre decese, 35, numai din aceasta cauza. Li s-au adaugat 21 de cazuri de insuficienta hepatica si hepatite icterogene, 9 cazuri de septicemie, 8 de pneumonie, 2 de anemie acuta. Doi detinuti au reusit, cu toata vigilenta gardienilor, sa-si puna capat zilelor, iar un altul a murit, se spune, in urma unei psihoze depresive. Greu de imaginat cum poate duce o asemenea suferinta la moarte. Dar in “Zarca” Aiudului, cea mai de temut temnita a Romaniei, totul era posibil atunci cand era vorba, in plin secol XX, de o cale de a muri.
Dupa plecarea lui Craciun din birou, grabit sa-si faca bagajele si sa se intoarca in Ardealul natal, Pintilie a intins mana tremuranda spre o noua tigara, din pachetul deja pe sfarsite. Murmura un cantecel numai de el auzit. Isi mai turna o portie de vodca din sticla de la piciorul scaunului, privind pentru o clipa, cu ochii mijiti, prin fundul paharului, un nume care se itea marit pe lista arestarilor zilei.