In vara lui 1990, la Casa Scriitorilor de la Neptun, o colega de breasla bulversata de schimbarile din decembrie ”89 intreba pe cine se nimerea: “Eu acum unde ma mai duc sa-l parasc pe barbatu-meu cand ma inseala, ca inainte il param la Partid”.
Citind presa ultimelor saptamani, mi-a venit in minte jalnica intrebare a si mai jalnicei doamne. Ei bine, acum se paraste peste tot, dar mai ales la presa. Cand, tot la inceputul deceniului trecut, cineva spunea ca, din cinci romani, trei erau turnatori (pe bani ori… din vocatie), ne-am suparat, dar nu ne-am si speriat, crezand ca, gata, acum a trecut, sunt alte vremi.
Nu ne-a trecut deloc, delatiunea, fitilul, “repovestirea” unui fapt banal in cheie tenebroasa fac parte, se pare, din ADN-ul national. O boala atat de raspandita pe plaiurile Mioritei n-avea cum sa dispara peste noapte. Scrise cu placere vadita, articolele care incrimineaza, dau la iveala si infiereaza sunt, cu siguranta, citite cu aceeasi placere. Ca si cand presa noastra s-ar fi transformat intr-o taraba pe care se expun toate zoaiele, toate laturile, toate mizeriile, reale sau inventate, toate marsaviile, in fata carora, nu-i asa?, trebuie sa luam atitudine. Ca asa ne-ar fi cerut Europa. Nici gand! Europa nu ne cere sa ne transformam in robespierri si saint-justi de ocazie decat daca vrea sa ne intinda o capcana. Ca, daca suntem atat de murdari de sus pana jos, cu ministri, fosti ministri, superministri, contraministri, presedinti si secretare, daca tot bogatul e hot si tot saracul fraier, daca un intreg popor alege de 15 ani numai derbedei, ce Doamne iarta-ma cautam in Europa?
Cum sunt alegeri in cateva tari europene care ar trebui sa spuna “Da” aderarii Romaniei, cum populatiile respective sunt terorizate de navalirea mainii de lucru ieftine (dar si a borfasilor din Est), presa romana, in avantul ei justitiar, nu face altceva decat sa dea apa la moara europenilor care nu ne vor. Sa ne fi si platit si tot nu reuseam sa ne descalificam, cu pixul nostru, atat de tare!
Sigur ca nu pledez pentru ascunderea murdariei sub pres, pentru acoperirea relelor, dar placerea morbida de a pune la zid, de a taia inainte de a masura, de a face stire cu orice pret, tocmai acum, in aceste luni premergatoare raportului de tara, mi se pare aproape sinucigasa. Nu ne-a cerut nimeni sa varam in puscarie repejor si fara judecata dreapta. Nu ne-a cerut nimeni sa revenim la doua mai vechi obiceiuri comuniste: ascultarea fara mandat a telefoanelor si abolirea prezumtiei de nevinovatie. Nu ne-a cerut nimeni sa ne dam in spectacol. Ca, dupa Revolutia Franceza, ghilotina nu mai pridideste in pagina si pe micul ecran. Sa nu cumva, cazand, sa ne desparta nu de rele, ci de Europa.