Dario Fo și Florina Cazacu
Un uomo bruciato vivo
(Un om ars de viu)
Editura Chiarelettere
Cartea a fost lansată la începutul lunii octombrie la Accademia di Romania din Roma și prezintă povestea tragică a lui Ion, emigrant român, inginer, ars de viu în 2000. Pentru omor a fost condamnat Cosimo Iannece, fostul său angajator, acum în libertate după zece ani de închisoare. Dario Fo împreună cu fiica victimei, Florina Cazacu, reconstruiesc această poveste.
Dario Fo (n. 24 martie 1926, Sangiano, Italia) este un scriitor, scenograf, dramaturg, pictor, actor și regizor italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1997. E autorul a sute de texte de comedie scrise împreună cu soția sa, Franca Rame. Între februarie și martie 2015, pe canalul italian de televiziune Rai, a prezentat L’arte secondo Dario Fo (Arta în viziunea lui Dario Fo), un ciclu de zece lecții de la Michelangelo la Picasso. Este faimos atât pentru textele teatrale de satiră politică și socială, cât și pentru implicarea în viața politică. Fo, ca actor, regizor, scenograf, dramaturg, costumist, impresar al propriei companii teatrale (dar și ca pictor) este, cu siguranță, un om de teatru complet.
Florina Cazacu este născută în România în 1982. A venit în Italia în 2000, urmare a tragediei tatălui său, cu speranța de a obține dreptate și de a se întoarce imediat în țară. Dar nu a fost așa. Acum locuiește la Gallarate, în același oraș unde tatăl ei a fost omorât.
Ion Cazacu a fost un muncitor român de 40 de ani, originar din Râmnicu Vâlcea.
A lăsat în urma lui două fete, Florina și Alina. Povestea într-un interviu cum a ajuns să scrie cartea:
„Dario Fo a fost și este o persoană extrem de importantă pentru mine. El este cel care m-a ajutat să-mi îndeplinesc datoria morală față de tatăl meu. L-am cunoscut în septembrie 2001, când era invitat împreună cu soția lui, Franca Rame, la inaugurarea unei săli care primise numele tatălui meu. A rămas impresionat de tragedie. El și soția lui au fost cei care s-au mobilizat pentru ca eu și sora mea, Alina, să putem obține permis de ședere și să rămânem în Italia, pentru a urmări procesul. Când am reușit să îmi adun forțele pentru a înfrunta din nou trecutul, am vorbit cu Dario despre dorința mea de a scrie o carte.
Dario era foarte ocupat și mâhnit în acea perioadă, soția lui nu mai era în viață. Proiectul a fost amânat de câteva ori, deși Dario ținea să-l realizeze la fel de mult ca și mine. El spunea că numele tatălui meu nu trebuie uitat, dar nu trebuie uitat nici numelui asasinului, Cosimo Iannece.(…) Iannece, patronul, a venit în casa unde locuia tata, împreună cu alți muncitori români. Nu o dată tata îi ceruse să-i facă un contract. În acea zi, lucrase pe un alt șantier și uitase celularul acasă. Patronul a crezut că avea o înțelegere ascunsă cu un alt patron. Așa că a venit urlând și amenințând că îl arde de viu. L-a stropit cu benzină dintr-o sticlă, de față cu ceilalți muncitori, în bucătărie. Tata încerca să-l calmeze. Nu credea că va face acel gest, până nu a scos bricheta. Iannece și-a recunoscut inițial vina, când a fost arestat de poliție. Apoi, și-a schimbat de mai multe ori declarația. A spus că nu știa că era benzină, credea că este apă sau grappa (țuică). Iar avocații lui au susținut că tata a luat foc de la o scânteie a centralei termice! Cum putea să nu știe că e vorba de benzină? Aerul era irespirabil, pentru că bucătăria era mică! Când s-a aprins focul, a avut loc o adevărată explozie.
A urmat o lună de agonie, la spital…”