O carte surprinzătoare, filosofică, o metaforă despre sensurile vieții*). În anul 1900, un librar din orașul german Mainz, își petrece timpul scotocind prin cărți, pentru a afla motivul nenorocirii care se abătuse asupra sa – soția își găsise un amant pe care îl vizita o dată pe săptămână, chiar împotriva propriei voințe, atrasă de o forță de neînțeles. Explicația: „Porii lui conțineau resturi minuscule și invizibile dintr-un lichid negru, provocator de pasiuni nebănuite. Un amestec obscur și dens, cu puteri nelimitate. Cerneala.” Dependența femeii nu va dispărea până nu va afla motivul atracției inexplicabile. Librarul caută rsăunsul în cărți, dar nu-l găsește, ani la rând. Cunoaște un matematician, aflat și el în căutarea celor ascunse, pe care le descoperă extrăgând câte o frază din fiecare carte, pe care o păstrează distrugând întregul. Când ajunge să distrugă întreaga librărie, constată ca a reușit să alcătuiască din acele fraze disparate un text nou, neobișnuit, îl numește Cerneala, cartea păstrătoare a secretelor, cartea cărților. Cei doi vor căuta un tipograf capabil să imprime textul cu o cerneală unică, ce dispare îndată ce literele au fost citite. La fel se va întâmpla cu toate cele câteva exemplare tipărite. Cerneala cu calități speciale se transformă într-un element primordial, care dă sens vieții, ca sângele. Cartea unică va presupune priceperea unui șir de oameni – librarul, autorul, tipograful, corectorul, editorul – toți călăuziți de o pasiune unică, toți atinși de o traumă. Și mai important e drumul până la făurirea cărții unice – care e unul al tămăduirii – librarul își eliberează soția de dependența inexplicabilă, autorul matematician își recâștigă soția, corectorul se întoarce la pasiunea sa inițială – scrisul, tipograful își împlinește datoria față de geamănul dispărut, editorul se desprinde de trecutul care-l obseda.
Cum era de așteptat de la o asemenea carte, care a devenit și un obiect frumos în sine, nu doar o altă carte de citit, toți cei care au contribuit la alcătuirea ei merită atenție: traducătoarea Liliana Pleșa Iacob, pentru că a reușit o tălmăcire impecabilă, graficienii, în frunte de Stela Lia, pentru concepția grafică, tipografii și corectorii. Și firește, editura și sufletul ei, Doamna Dana Moroiu.
Fernando Trías de Bes s-a născut la Barcelona, în 1967. A publicat până în prezent Norocul (2004, Premiul Shinpukai al librarilor japonezi pentru cea mai bună carte a anului 2005), Vânzătorul de timp (2005), text transpus într-un scenariu teatral, Cartea neagră a întreprinzătorului (2007), Omul care și-a schimbat casa pe o lalea (Premiul Azi, 2009), Miliarde de scoici (2010), volum ilustrat de Toni Batllori, A inova pentru a câștiga (2011); volumul de povestiri Relatări absurde (2006), precum și romanele Cuvinte sub apa mării (2006), Colecționarul de sunete (2007) și Povestea care mă descrie (2008) – finalistă la cel de al XVI-lea Premiu Internațional pentru roman, „Rómulo Gallegos“. „Cerneala” a fost tipărită în 2011.
*) Fernando Trias de Bes – Cerneala. Editura Baroque Books & Arts. Colecția Cadril, coordonată de Dana Moroiu. Traducere din limba spaniolă de Liliana Pleșa Iacob. Coperta de Stela Lie