Pr. Prof. Ion Buga
Minipateric contemporan
Meteor Press Publishing
Avem nevoie de modele. Și dacă lumea ar urma aceste modele, n-ar greși niciodată: părinții Arsenie de la Techirghiol, Cleopa, Justinian Chira, Ioan Negruțiu, Jacint de la Putna, Iulian Stoicescu, Ghenadie Nițoiu, Ioan Boboc, Dometie Manolache, Constantin Sârbu, Nicolae Steinhardt… Veghează la treptele veșniciei, de asemenea, „uriași ca Stăniloae, Antonie, Anania, Galeriu”, iar părintele profesor Ion Buga se simte dator să mărturisească:
„Cu cât cunoști și înțelegi mai mult, cu atât ești mai îndatorat ca martor.”
„Am scris această carte mică pentru oamenii mari din veacul meu, am scris-o încet, în pas domol, cu viața și cu moartea lor, așa cum îi priveam din urmă, urcând către Împărăție, cu putere multă. Nimic și nimeni n-a reușit să-i oprească sau să-i abată din drumul ca o rază de lumină, care-i ducea la Hristos – Răsăritul cel de Sus. Fără să știu, eram contemporan cu acești dumnezei după har (Ps. 81,6), iar când am știut, am început să scriu. Iar acum mă tot întreb: când erau mai vii – când erau sau când sunt? Versurile lui Lucian Blaga ne dau un răspuns. Când ești contemporan cu sfinții, cu fluturii și cu Dumnezeu, ce rost mai are să mai măsori timpul, sau viața, sau moartea etc., categorii secundare, care – spune Apocalipsa – vor înceta (10,6), odată cu cerul și cu pământul (Mt. 24,35). Numai cuvântul Domnului, și cuvintele lor, și faptele lor scrise în Cartea Vieții, nu vor trece; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile lor (Ps. 102,5). La Dumnezeu lucrurile curg invers; înainte. Niciodată în urmă. Îi văd mereu înainte, călăuze nebiruite către cele de sus.
Ei – și împreună cu ei sute, mii și zeci de mii, știuți și neștiuți – n-au trăit pentru ei, ci au murit în fiecare zi (1Cor.15,31) pentru noi, trăind și murind împreună cu Hristos, Care, spune mereu același Pavel, este Paștile nostru, adică Învierea veșnică: Căci Paștile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (1Cor. 5,7). Viitorul omului este Dumnezeu (E. Schillebeeckx), și Mântuitorul confirmă: Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor (Mt. 22,32). Viața lor s-a ascuns cu Hristos în Dumnezeu, spune Sf. Pavel, continuându-l fericit Hristos: Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai Învierii, fiindcă toți trăiesc în El (Lc. 20,36).
Așadar, cartea aceasta este scrisă mereu astăzi fiindcă acesta este timpul lui Dumnezeu, viitorul omului.
Ei au trecut din viața muritoare în icoană; acolo să-i căutăm cu ochii inimii.” (Pr. Prof. Ion Buga)
A. Pascu
Sfântul Antonie cel Mare, biruitorul în Războiul nevăzut
Meteor Press Publishing
Sărbătorit pe 17 ianuarie, Cuviosul Antonie cel Mare este considerat începătorul pustnicilor. Nu pentru că nu ar mai fi fost și înaintea sa credincioși care să-și fi dedicat viața lui Dumnezeu, trăind la marginea societății, ci pentru că el a fost primul care s-a retras în pustie, folosind singurătatea, asprimea vieții și a climei, monotonia ocupațiilor, pentru a-și desprinde sufletul de lume și a-l lipi numai de Dumnezeu.
Spune un proverb că pomul se cunoaște după roade, iar omul, după fapte. Prin exemplul Sfântului Antonie, pustia a devenit o grădină duhovnicească, doar că roadele ei au fost nenumărații sfinți ce s-au nevoit acolo. Fără număr au fost cei ce au ales, încurajați de exemplul său, această cale de mântuire. Se spune chiar că, la un moment dat, a avut peste 20.000 de ucenici risipiți prin pustiu! Cu aceasta, aparent, singurătatea sa s-a sfârșit, dar acum Sfântul purta pustia în inima sa. Trăia între ucenicii săi ca în cea mai deplină singurătate, unit în inimă cu Domnul, biruind lumea cu ajutorul Său și după modelul Său… Pe drept cuvânt a fost numit Părintele Monahilor!
„Cuviosul Antonie s-a întâlnit odată cu toți ucenicii săi și le-a vorbit (prin tălmaci, el neștiind decât limba egipteană), mărturisindu-și încercările și împărtășindu-le din bogata sa experiență a luptei celei bune, dusă de atâtea decenii în pustie…
… În primul rând, Cuviosul i-a îndemnat pe ucenici să nu slăbească nevoințele, ci în fiecare zi să-și mărească eforturile, de parcă ar fi prima zi a ostenelilor lor. Cu alte cuvinte, să pună început bun sârguinței lor în fiecare zi. Să aibă în vedere faptul că viața omului este scurtă, dar răsplata este viața veșnică.
În același timp, să nu se lase înșelați de iluzia vredniciei eforturilor proprii, adică de slava deșartă, căci nu merită ostenelile unei vieți de nevoințe să primească slava vieții viitoare ca răsplată. Nici dacă ar stăpâni tot pământul și s-ar lepăda de el, nu e lucru vrednic pe lângă împărăția cerurilor.”