Sincronizarea scenelor romanesti cu acelea europene (macar – daca nu mondiale) este o chestiune care nu apare prea des in discutiile de specialitate, desi nu e deloc lipsita de importanta. A fi la unison cu teatrul din restul lumii nu inseamna doar a face spectacole “performante” din punct de vedere artistic (unde stam destul de bine, inca…) sau tehnic (aici e buba!), ci si a frecventa autorii in voga la nivel international, a juca piesele care se joaca si in alte tari, a dezbate acele teme care-i preocupa la un moment dat pe cat mai multi dintre vecinii de planeta.
Ar fi de luat in discutie, cu alte cuvinte (sau cu aceleasi), fizionomia repertoriilor pe care le propun, an de an, institutiile romanesti de spectacol. In general, aceasta fizionomie e tare obosita si plictisita; concomitent si pe cale de consecinta, obositoare si plictisitoare. Spectatorul roman de astazi vede, cu putine exceptii, aceleasi piese pe care le-a vazut spectatorul roman de ieri, ba chiar cel de alataieri, si are mult de cautat pana sa dea peste o piesa pe care o vede spectatorul francez – sau englez, sau german, sau italian, sau (vai, vai!) rus – contemporan cu el. Din 1990 incoace, cand era de asteptat ca teatrele sa se deschida fata de miscarea mondiala de idei (dupa indelungata vreme in care au fost obligate sa ignore, pur si simplu, noutatile dramaturgice “neconvenabile” de peste granita), prea putin din ceea ce se scrie la ora actuala in lume a patruns in constiinta publicului national – pentru ca nu a razbatut pana la constiinta oamenilor de teatru (co)nationali. Si nu este vorba aici doar despre anumite titluri ori despre numele unui dramaturg sau al altuia, ci si despre (sau mai ales despre) o serie intreaga de subiecte si teme care intra in atentia publicului de teatru din alte tari, intr-un moment sau altul; prin extensie, in atentia societatii respective. In felul acesta invata, asa zicand, omul “obisnuit” sa ia act de – si sa discute matur si serios despre – chestiuni spinoase precum drogurile, delincventa juvenila, minoritatile de orice fel si relatiile lor cu majoritatea s.a.m.d. In privinta suscitarii interesului comunitar fata de problema homosexualitatii, de pilda, si a unei abordari neemotionale si neumorale – asadar, rationale – a temei, texte precum Ingeri in America de Tony Kushner (jucat acum cativa ani si in Bucuresti, la “Nottara”) au facut, poate, mai mult decat zeci de expuneri savante sau de discursuri fulminante.
Este, dupa propriile sale declaratii, reproduse in caietul-program, si intentia cu care Elie Malka, om de teatru de origine israeliana, director al Uniunii Teatrelor din Europa, a pornit sa monteze la “Bulandra” (scena-membra a Uniunii) piesa Bent de Martin Sherman. Cu aceleasi intentii, de altfel, a ajuns autorul american sa compuna, in 1979, aceasta scriere ce vorbeste nu atat despre nenorocirea de a fi homosexual in Germania nazista (cum sunt Max, Rudy si Horst, personajele principale ale piesei), cat despre “crima” de a fi diferit, de a fi altfel intr-o lume intoleranta, filistina si, sub raport moral, primitiva. Alcatuita din episoade scurte, “montate” rapid, nervos, intr-un scenariu deloc lipsit de poezie, si nici de umor, piesa (foarte bine tradusa de Alex Leo Serban) ar fi avut, teoretic, sansa de a provoca si in perimetrul spiritual romanesc, inca sensibil la “problema”, valul de reactii sociale si culturale pe care l-a dezlantuit, pare-se, la momentul scrierii, in Occident. Daca…
Daca, scurt spus, spectacolul ar fi fost bun. Daca ar fi avut, adica, vigoarea si, cand era cazul, intensitatea lirica a textului. Daca, de exemplu, frumoasa poveste de dragoste dintre Max si Horst, desfasurata in infernul cotidian al lagarului de la Dachau si consumata “integral” numai prin cuvinte, fara nici o atingere fizica, ar fi starnit in privitor emotia pe care o intuiesti in text, dar care, pe scena, ramane, din pacate, la nivelul enuntului. Daca realizatorii ar fi izbutit sa arate ca vorbesc despre un lucru care ne poate interesa pe toti, indiferent de orientare erotica, nu despre un fel de “afacere” a lor, unde noi, ceilalti, suntem admisi doar asa, fiindca nu se poate altfel. Daca actorii ar fi evoluat cu seriozitate si convingere – altfel spus, cu profesionalism -, precum, intr-un rol “de coloratura”, Mihai Gruia Sandu (exemplar!) sau, intr-o aparitie scurta, Constantin Draganescu, iar nu cu un soi de stanjeneala sau, dimpotriva, sfidare, precum Cristian Iacob (corect, altminteri), in rolul principal, Max, ori, la extrema, Radu Micu, in Wolf.(Se anunta, totusi, ca o “promisiune”, tanarul Adrian Stefan – Horst.) Daca, altfel spus, oamenii de teatru ar fi crezut, ei cei dintai, ca se ocupa de o chestiune importanta.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar